De curând, am evocat în familie o călătorie făcută mai demult. Din patru participanţi, cu greu câte doi reuşeam să avem aceeaşi amintire. Parcă trăiserăm în lumi paralele. Fiecare selectase altceva din realitate, fiecare avusese alte emoţii. În ce mă priveşte, oricâte eforturi aş fi făcut, nu aveam amintiri geografice. Nici culinare. Şi, din păcate, nici conversaţionale, deşi în atâtea rânduri am participat la discuţii formidabile, pe care ceilalţi le puteau reproduce în detaliu. Am stat întotdeauna prost la toate aceste capitole, la care atâţia oameni au trăiri bine conservate. Munţi, drumuri, ape, oraşe şi restaurante, dar şi, din păcate, oameni, replici, nume se şterseseră cu totul din memoria mea. Reţinusem, în schimb, cu o limpezime uimitoare, cum, de pildă, într-o albă cămăruţă de hotel ieftin din Innsbruck se afla, pe noptieră, o reproducere din lemn după Catedrala lui Rodin: două mâini împreunate, dar nu direct, ca în rugăciune, ci după o răsucire pe cât de simplă pe atât de ingenioasă. Una din sculpturile cele mai expresive pe care le-am văzut, o catedrală gotică ale cărei bolţi şi porţi ogivale sunt, la propriu şi la figurat, în mâinile ficăruia dintre noi. O sculptură pe care o porţi în carne, dar pe care numai un artist genial o poate scoate la iveală. O bandă a lui Möbius în care interiorul şi exteriorul tind spre coincidenţă. La fel, dacă ne răsucim puţin amintirile, ele se ating una de alta, topind laolaltă trecutul şi prezentul şi dezvăluind comori. Mulţi simt nevoia să-şi cumpere acţiuni la bursa scrisă a memoriei - şi bine fac. Nu se ştie niciodată când cresc acţiunile unei amintiri, pe Wall Streetul fluctuant al afectelor noastre. Se întâmplă să ai nevoie de o fărâmă din viaţa ta trecută sau, mai ales, din viaţa altora. E bine să ai de unde să le iei. Iar timpul le stabileşte valoarea.

La România literară sunt două persoane care au recunoscut