Adopţia unor copii mai mari este o provocare dificilă atât pentru adulţii care îşi doresc o familie numeroasă, dar şi pentru pedopsihologi. Nu este deloc uşor pentru un copil "mare" să Adopţia unor copii mai mari este o provocare dificilă atât pentru adulţii care îşi doresc o familie numeroasă, dar şi pentru pedopsihologi.
Nu este deloc uşor pentru un copil "mare" să fie adoptat de alţi părinţi decât cei naturali. La fel cum nu este deloc uşor să devii părintele unui copil de şapte sau chiar 10 ani. Un copil care "debarcă" în familia ta cu un alt trecut decât cel al familiei tale, cu frustrări şi suferinţe sufleteşti pe care noii părinţi nu au cum să le cunoască în totalitate. Faţă de un nou-născut, a cărui istorie este oarecum "o pagină albă", un copil mare are nevoie de părinţi adoptivi cu o mare supleţe afectivă, gata oricând să treacă peste anumite episoade obscure din viaţa lui.
"De multe ori, părinţii se gândesc că nu este posibil să adopte un copil care are mai mult de şase ani", susţine Claire Gore, doctor în psihologie, autoarea unei cărţi dedicate adopţiei copiilor mari. Cu toate acestea, studii efectuate în Marea Britanie au arătat că, în cazul adopţiilor "tardive", rata eşecului nu este mai mare decât în cazul adopţiei nou-născuţilor. Cu alte cuvinte, nu este mai riscantă adopţia unui copil în vârstă de cinci sau 10 ani faţă de cea a unui sugar.
"Adopţia unui copil mare reprezintă chiar anumite avantaje", completează dr. Gore. "Putem să ne bazăm pe <> lui, putem să modelăm reprezentările pe care acesta şi le face vizavi de adopţie, putem să îndepărtăm temerile şi iluziile legate de intrarea lui în noua familie - spre exemplu, unii copii îşi imaginează că, dacă vor fi adoptaţi, vor avea parte de o casă ca în filme, o piscină în curte şi o baie ca în reviste", exemplifică autoarea franceză. "De asemenea, rezistenţa pe care acesta o opu
