Poeta devenită simbol al societăţii civile regretă că a girat CDR-ul şi pe Constantinescu. Sursa: Sorin Antonescu

1 /.

Bucureşti, 1990. Alianţa Civică mobilizează zeci de mii de români să iasă pe străzi, de teama restauraţiei comuniste. Printre „agitatorii“ acuzaţi de Ion Iliescu că încearcă să destabilizeze ţara - o femeie mărunţică, cu o coafură simplă cu breton, îşi aude numele strigat de manifestanţi. Este Ana Blandiana, poeta devenită celebră prin parabola Motanului Arpagic şi prin intervenţiile la Europa Liberă.

Bucureşti, 1996.

Emil Constantinescu câştigă alegerile prezidenţiale, după ce fusese susţinut de Alianţa Civică. Candidaţii CDR mulţumesc conducerii Alianţei, din care face parte şi Blandiana.

Bucureşti, 2007.

Au trecut 11 ani de când Ana Blandiana vorbea în faţa a zeci de mii de oameni. S-a refugiat în biroul său din Piaţa Amzei, în aceeaşi clădire care adăposteşte şi Teatrul Ion Creangă. Aici este sediul Fundaţiei Academia Civică, pe care o conduce dintr-o încăpere întunecoasă, la care e destul de greu de ajuns pe scările abrupte ale clădirii cu ziduri scorojite.

„Nu mai răspundeau la telefoane“

Câteodată însă, timpul este mai iertător cu oamenii decât cu zidurile, pentru că Ana Blandiana pare neschimbată: aceeaşi coafură, aceeaşi voce, aceleaşi gesturi de acum 10 ani.

Vorbeşte cu un fel de duioşie despre Alianţa Civică, dar tonul ei sugerează dezamăgire şi chiar o uşoară ranchiună când vine vorba despre Emil Constantinescu şi CDR. „Oamenii aveau încredere în mine şi eu am transferat încrederea. E o greşeală. După ce au obţinut puterea, partidele nu mai ţineau legătura cu noi: nu mai răspundeau la telefoane.“

Despre Constantinescu vorbeşte în fraze scurte, ca şi cum ar vrea să epuizeze mai repede subiectul: „Emil Constantinescu