Ieri, a fost Sfantul Nicolae, sarbatoare importanta in calendarul cestin,
ultimul praznic mare inaintea Craciunului.
In mentalul colectiv sfantul Nicolae este asociat patronajului asupra copiilor, faptului ca an de an cei mici in noaptea dinaintea sarbatorii, isi curata incaltarile si si le aliniaza la usa pentru a le fi umplute de daruri.
Intr-adevar, aceasta este si ziua copiilor fiindca bunatatea sfantului are in vedere in primul rand inocenta spre care se apleaca marinimia sa deschizand cerurile aici pe pamant prin darurile pe care le face.
Ceea ce ignoram insa fie din pura nestiinta, fie din comoditate poate pentru a nu strica imaginea pe care o avem despre sfant, este faptul ca acelasi personaj, intr-un fel de complementarism fericit, dovedeste si o violenta aproape nefireasca atunci cand il loveste pe Arie pentru ereziile acestuia, vrand astfel sa impuna prin forta si, cum ar veni spus, cu de-a sila adevarata credinta.
Cum se impaca aceste doua aspecte? Nu cumva se exclud? Daca s-ar exclude, atunci nu am mai vorbi de ele si ar fi fost de mult eliminate din viata sfantului. Prin faptul ca au fost pastrate arata ca sfintenia nu are nici o legatura cu un fel de bunatate dilatata, labartata, care evita orice criteriu intelectual si-i imbratiseaza pe toti muritorii sub o mantie larga.
Sfintenia nu inseamna blegeala
ci rigoare, putand la o adica sa-l determine
pe cel inzestrat cu asemenea atribute
sa actioneze necrutator si, precum
in evanghelie, sa-i izgoneasca din templu
pe netrebnici, afaceristi si farisei.
Sfantul Nicolae este un asemenea sfant
care a actionat intr-un mod radical.
Faptul ca noi ii edulcoram imaginea nu demonstreaza altceva decat diminuarea
noastra intelectuala, ca sa nu zic chiar infantilizarea mintii. Sfintii nostri nu sunt
niste mosi lacrimosi, ci nis
