Mărturisesc că sunt foarte dezamăgit de hotărârea intempestivă a PD şi PLD de a se unifica pentru formarea unui nou partid.

Am citit diverse opinii, am ascultat argumente. Niciunele nu m-au convins că această unificare este un proces firesc şi pozitiv pentru viaţa noastră politică. Mai curând, ea forţează orientarea acesteia într-o direcţie care-ar putea să nu fie cu nimic mai bună decât cea actuală.

Ca liberal convins, am fost fericit de rezultatul excelent al PLD la alegerile pentru Parlamentul European. Am văzut în acel procent de 8 la sută naşterea unui nou jucător de forţă pe scena politică, un nucleu liberal sănătos, necorupt, capabil să preia o parte din electoratul PNL, PD şi chiar câteva procente de la PSD.

La doar cinci puncte distanţă de ultracompromisa grupare a lui Tăriceanu, PLD venea din urmă cu putere, anunţând pentru un naiv ca mine, care mai crede în doctrine şi-n moralitate, o renaştere a liberalismului în România. Iar acum mă-ntreb: pentru asta au riscat atât de mult aceşti oameni când s-au desprins din PNL? Pentru asta au făcut un efort atât de mare de organizare, cu un rezultat atât de strălucit? Ca să fie absorbiţi acum de cel mai gregar dintre partide, ca să se piardă în anonimatul marelui partid al lui Băsescu, un partid de tip popular care nu mai are nimic de-a face cu liberalismul? Merită oare ca talente politice ieşite din comun să se irosească astfel pentru o himeră despre care nu ştii ce va fi mai rău: să reuşească sau să eşueze?

Prin unificarea silită a PLD-ului cu PD-ul, liberalismul românesc, singurul capabil să împingă România înainte, primeşte o lovitură grea, neaşteptată şi nemeritată.

Nu cred în democraţia doar cu numele din politica românească. Cred că suntem bolnavi până la rădăcină, sufocaţi de ticăloşie şi corupţie.

Viaţa românească e o sinistră bă