Luna decembrie in mod paradoxal este luna intruparii, dar si a destruparii. Intruparea e bine stiuta. Sarbatorita de Craciun, reprezinta tocmai coborarea dumnezeiescului in om si nasterea unei fiinte noi. De aceea Craciunul este si sarbatoarea creatiei fiindca prin Hristos, carne si spirit contopite si inseparabile, inlatura orice viziune gnostic pesimista si, bucurandu-ne de cel nou nascut, credem in mantuirea promisa. Dar in istoria noastra moderna Intruparea din decembrie este insotita si de o trista destrupare. Este luna in care pe data de 13, in urma cu aproape cu un sfert de veac, iesea din muritorul Nichita Stanescu nemuritorul...
Intruparea si destruparea merg astfel impreuna. Domnul coboara in om ca sa ia fiinta un om nou, pe de alta parte Domnul pleaca din om, lasa pe pamant cojile care pana atunci il imbracasera si se duce numai el stie unde, sau nici el nu stie, intr-un slavit si insondabil mister.
Cand moare un om si cand prin memoria noastra il pomenim nu ne mai gandim la ce a facut in timpul vietii, daca a fost o celebritate sau un anonim, ci avem in vedere ce se intampla cu el dupa moarte, unde s-a dus, unde si-a gasit locul, intr-o bolgie a infernului sau pe o spira a raiului, daca nu cumva de cand a murit si pana in prezentul pomenirii noastre a ramas captiv acelei indecizii purgatoriale, fara sfarsit...
Nici cu Nichita Stanescu, un mare poet, a carui opera a fost de nenumarate ori editata, tradusa in limbi straine, a carui imagine a fost cioplita in piatra, lucrurile nu se schimba. Nu ne gandim atat la posteritatea culturala a poetului cat la samburele Nichita Stanescu care dupa destrupare a intrat intr-o extraordinara vibratie pe care abia o pot potoli sfioasele rugaciuni si tot ritualul bisericesc.
Ma intreb daca rasunatoarea cavalcada a poeziei sale i-a fost cumva de folos pe lumea cealalta, daca tropotele cailor c