Horia Roman-Patapievici: "În ultimii doi ani, observatorii scenei publice au putut observa următorul fenomen."
Când ceva nu merge în justiţie, se apelează la Curtea Constituţională. Când ceva nu merge cu legile votate de parlament, se apelează la Curtea Constituţională. Când ceva nu merge cu ordonanţele de urgenţă ori hotărârile de guvern, se apelează la Curtea Constituţională. Când ceva nu merge între preşedinte şi guvern, se apelează la Curtea Constituţională. În general, când ceva nu merge cu procedurile legale, se apelează la Curtea Constituţională.
Oriunde ceva se gripează la nivelul relaţiei dintre parlament, guvern ori preşedinţie, instituţia chemată să tranşeze disputa este Curtea Constituţională. Mai mult decât oricând înainte, în ultimii doi ani am asistat la treptata transformare a Curţii Constituţionale într-o instituţie panaceu, invocată să rezolve conflictele politice, să fixeze prerogativele ori să limiteze puterile. Regula după care pare a funcţiona societatea noastră azi, nu doar din punctul de vedere al aranjamentelor constituţionale, este următoarea: „Oriunde ceva se blochează, Curtea Constituţională e chemată se deblocheze“.
Înainte de a vedea motivele şi a evalua semnificaţia acestui fenomen, trebuie să precizăm două lucruri: (i) în toate cazurile în care e chemată să deblocheze ceva, invocarea Curţii Constituţionale este legitimă (dacă nu ar fi, atunci lucrurile ar fi banale: am avea de-a face cu un simplu abuz, nu cu un fenomen sui-generis); (ii) fără această intervenţie, situaţia legală ar rămâne blocată (altfel spus, arhitectura instituţională şi procedurală a statului nu găseşte în sine mecanismele deblocării ei, deopotrivă legale şi prin consimţământul părţilor aflate în conflict).
Problema pe care o ridică fenomenul includerii Curţii Constituţionale în aproape orice decizie politică impor