Istoria modului în care propriulcorp ne aduce în faţa celorlalţi şi ne raportează la lumea din jur se extinde mult în spatele evidenţelor, ale datelor concrete şi de războaiele purtate pentru cucerirea teritoriilor sau a gloriei.
Istoria modului în care propriulcorp ne aduce în faţa celorlalţi şi ne raportează la lumea din jur se extinde mult în spatele evidenţelor, ale datelor concrete şi de războaiele purtate pentru cucerirea teritoriilor sau a gloriei.
Ceea ce istoricii trec cu vederea în descrierea unor momente cruciale în istoria umanităţii se referă uneori la lucrurile care ne fac foarte umani. Simţurile. Glorificând virtuţile, o întreagă tradiţie istoriografică a refuzat sistematic să adauge “pete de culoare” care însă ar fi transformat, să spunem, bătălia de la Termopile într-un moment de... haos complet al dezirabilităţii sociale. Să ne imaginăm un fragment dintr-o fictivă cronică alternativă a unui înţelept grec din secolul V î.Hr., care ar fi descris bătălia mai sus amintită numai din perspectiva simţurilor: “Războinicii erau acoperiţi de praf, sânge închegat, care mirosea greu, sudoarea le şiroia pe pielea nespălată de multe zile la rând, de când luptau fără oprire, iar duhoarea pe care o declanşau armurile de piele în care se impregnase transpiraţia era de neimaginat. Caii regelui persan nu făceau decât să adauge un iz şi mai puternic învălmăşelii din care se vedeau tăişurile de săbii şi vârfuri de lance lucind în soare, cu picuri de sânge împrăştiindu-se prin aerul greu, plin de miasmele luptei. Când un oştean deschidea gura să urle, dinţii îngălbeniţi se arătau, într-un rictus, fie de victorie, fie al morţii”. Gloria a fost mereu adăugată la masa de scris, în liniştea curată a bibliotecilor, iar corpurile celor viteji au fost purificate prin virtuţi. Istoria oamenilor, ca indivizi sociali, a trecut însă de
