Marea abilitate când stai în maşină prin ambuteiaje este să asculţi mixat informaţiile radio.
Te enervează un post, dai pe altul. Tot aşa, până când trece coada şi ajungi în locul unde ar trebui să parchezi, dar nu poţi, că nu e special amenajat şi te poate amenda cineva. Şi te enervezi. Deci, dacă în plin trafic, te mai poţi disciplina, educa, îţi creezi condiţii să fii la un nivel decent al nervilor, că de, ai ore de antrenament la activ, afară din maşină nu prea ştii ce te-aşteaptă şi devii iar o bombă gata să explodeze.
Găseşti motive de enervare duium. În schimb, micul habitat motorizat începe să fie un mediu foarte propice meditaţiei, comunicării, oricât ar părea de paradoxal. Ascultând după metoda obişnuită posturile radio, am auzit într-o zi un interviu cu un domn care scrisese împreună cu un prieten o carte despre enervările românului. Mi s-a părut că-mi citea gândurile şi am rămas să ascult. Parcă intrase în mintea mea! Tot ce observ, tot ce toc prin creier şi cu meliţa deodată e zis şi la radio, aproape cu aceleaşi observaţ ii şi cu aceleaşi vorbe.
Am dat atenţie interviului şi am constatat că doi prieteni au găsit metoda de exorcizare a nădufului zilnic dătător de stres adunând motivele de enervare şi corespondând pe baza lor. Aşa s-a născut cartea scrisă de Mirel Bănică şi Codruţ Constantinescu, „Enervări sau despre bucuria de a trăi în România“. Care e chiar simpatică. Se vorbeşte despre toate mizeriile specifice nouă şi nu numai nouă. O să vă regăsiţi gândurile acolo mulţi dintre voi şi e chiar reconfortant să descoperi că nu eşti singur.
Se spune despre fotbal, despre televizor, despre străzi, despre felul nostru de a fi, despre multe lucruri cu care ne-am obişnuit prea mult şi care ne fac rău. Ca râia. Sau ca o carie cu care ne putem târi zilele mai departe, dar care sapă mai adânc şi ne urâţeşte. T
