Ieri s-a infatisat din nou Tribunalului Ilfov delincventul Geo Bogza, poet primejdios, pe care fortele constituite il urmaresc de vreo doi ani, cu o neobosita tenacitate. Codul penal se simte ultragiat, in cele mai sensibile articole ale sale, de lira acestui foarte tinar poet, care isi cinta cu asprime si cu inocenta visele lui confuze.

Ciudata fiinta si codul penal, asta! Rabda linistit cele mai categorice mizerii, suporta cu inima impacata cele mai vizibile infamii, asista cucernic si visator la atitea crime morale, care misuna in jurul nostru, dar tresare cu o subita intransigenta atunci cind sub cutitul sau legal se nimereste o carte, un vers, un poet.

Nu trebuie, desigur, sa mergem prea departe pentru a vedea cit e de prost facuta lumea, dar am impresia ca aducerea lui Geo Bogza la judecata exprima o proasta rinduiala a tuturor lucrurilor, o asezare a lor atit de incurcata, incit disperezi sa le mai pui vreodata in ordine.

Bogza e judecat pentru un volum de versuri. Volum pe care l-a tiparit pe banii lui, pentru citiva prieteni ai lui – asa cum se tipareste totdeauna poezia, la inceputurile ei eroice, inainte de a fi recunoscuta de stat si inainte, deci, de a sucomba. Poemul invectiva – titlu provocator, de o junete si o naivitate ce mi se pare vadita – incearca si nu izbuteste sa ascunda, sub citeva silite violente verbale, o inima sfisiata, un nostalgic dor de puritate, o tristete metafizica de adolescent, ranit de spectacolul vulgar al existentei. Invectiva poetului incearca sa purifice cu flacara, cu piatra, cu pumnul.

Se poate crede orice despre aceasta poezie. Nimeni nu este obligat sa o iubeasca. Eu insumi am ezitat, o bucata de vreme, a-l fi descifrat pe Geo Bogza. El era un „modernist“ – ceea ce eu n-am fost niciodata. Am suspectat mereu arta care se face cu mistere pur verbale, pentru a-i „epata pe burghezi“ – si