Selecţii din prefaţa cărţii „O coborâre în infern“, Polirom, 2007. Sursa: EVZ
Năcută în Iran (Persia), crescută în Rhodesia de Sud (Zimbabwe) şi afirmată ca scriitoare în Anglia, Doris Lessing a rămas, până în clipa de faţă, o femeie simplă, cu ocupaţiile unei casnice, care a plecat de-acasă la cincisprezece ani, s-a măritat la nouăsprezece, a divorţat, s-a măritat din nou, a născut trei copii, dar a fost confiscată de-o singură obsesie, scrisul.
Marele critic Harold Bloom afirmă că Lessing (în vârstă de 89 de ani) a fost răsplătită în 2007 cu Nobelul din motive de „corectitudine politică“. Rareori mi-a fost dat să aud gugumănie mai mare.
La apariţia Coborârii în infern (1971), puţini cititori vor fi recunoscut în Doris Lessing pe fostul companion al „generaţiei pierdute“ britanice. Iar încă mai puţini vor fi identificat în autoarea ce se aventura în spaţiul SF scriitoarea ce nostalgiza după o lume adamică, pierdută în imensitatea continentului african. Împreună cu Vara dinaintea întunericului, Memoriile unui supravieţuitor, O coborâre în infern ocupă în creaţia romancierei un loc deopotrivă marginal şi central. Fără să alcătuiască, propriu-zis, o trilogie, ele au în comun o experienţă a interiorităţii, asumată, de fiecare dată, în chip diferit.
O coborâre în infern se situează, şi din punct de vedere poietic, la mijlocul zonelor de interes ale romancierei. Cartea poate fi divizată în două secvenţe distincte. Cea dintâi se articulează pe intenţia explorării adâncimilor sufletului omenesc. A doua reprezintă un amplu dialog cultural, care aşază romanul în poziţie de confruntare cu câteva mituri şi cărţi fundamentale ale omenirii. Pretextul epic este cât se poate de simplu: un individ în vârstă, Charles Watkins, zace inconştient pe malul Tamisei, incapabil să-şi amintească vreun amănunt privitor la sine ori la cei din
