MIHĂIEŞ: "Adresându-se justiţiei, dna Nicolai batjocoreşte grav ideea de procedură legală." Sursa: EVZ

A câştigat Norica Nicolai vreun concurs şi n-au aflat televiziunile? Şi-a depus dosarul (nu cel de procuror comunist, desigur!) la registratură, a trecut probele stabilite de direcţia de resurse umane a Ministerului Justiţiei? A îndeplinit condiţiile de studii, experienţă, competenţă? Şi-a scos cazierul judiciar şi l-a anexat la dosar? A prezentat un plan de management? S-a prezentat în faţa vreunei comisii de concurs? Până la proba contrară, Norica Nicolai n-a făcut niciunul din aceste gesturi care s-o îndreptăţească să susţină că i s-a încălcat „dreptul de a accede într-o funcţie publică“. Nu de alta, dar nu cred că-i scrie în gene că era imperativ destinată funcţiei de ministru al justiţiei! Să n-o suspectăm, însă, de naivitate. Fosta eternă candidată ministerială ştie că se plasează, din nou, într-o postură ridicolă. Tot ce-o interesează, în această fază a vieţii sale, e să facă scandal.

Deşi veterană în aspiraţii, dna Nicolai habar n-are că, potrivit legii, poziţia pe care spera cu disperare să se caţere e definită drept una de „demnitate publică“. „Funcţiile publice“ sunt în altă parte - îi las pe cititori să descopere unde. Or, această clasă de misiuni este limpede reglementată şi intră în aşa-numita categorie a relaţiilor stabilite între angajat şi angajator pe baza „mandatului cu plată“. Ea îi cuprinde pe primul-ministru, pe miniştri, secretari şi subsecretari de stat şi pe toţi cei numiţi, şi nu aleşi, în funcţii. Or, în aceste condiţii, e limpede că acela care te desemnează sau te revocă prin propria voinţă se află într-o poziţie de putere absolută în raport cu tine.

După logica dnei Nicolai, oricine îl poate da în judecată pe primul-ministru pentru că i-a refuzat numirea într-un post care, în mintea lui, i se cuvine.