PATAPIEVICI: „Uşurinţa cu care continuăm să confundăm escrocii şi saltimbancii cu adevăraţii patrioţi trebuie să ne pună pe gânduri“.
Imediat ce s-a anunţat declararea unilaterală a independenţei Kosovo, posturile de televiziune au început să vuiască de declaraţii. Corneliu Vadim Tudor şi-a avut partea leului: declaraţiile sale în chestiunea Kosovo au fost transmise şi retransmise de majoritatea televiziunilor, fapt care nu se întâmpla în trecut decât cu declaraţiile sale cele mai trăsnite ori scandaloase. De astă dată, însă, a fost luat în serios, chiar foarte în serios. Nimeni nu i-a amendat vociferările, ori chestionat avertismentele, ori pus în discuţie ameninţările. Subit, pentru realizatorii de televiziune, a devenit de la sine înţeles că organizaţiile maghiare pot fi numite „teroriste“ şi „ilegale“ - ceea ce înainte de „criza Kosovo“ nu se întâmpla. Curtoazia, decenţa au dispărut brusc, în beneficiul încruntării brutale. Ca prin farmec, Corneliu Vadim Tudor, senator, pacient şi huligan, nu mai stârnea zâmbete, deşi prestaţia sa era, ca de obicei, pe muchia dintre prelogic, ilogic şi patologic. Gheorghe Funar, care nu e între obişnuiţii talk-show-urilor, a fost şi el invitat. Spunea, ca şi şeful său de partid, numai prostii. Dar era şi el ascultat cu un soi de atenţie gravă, aşa cum e ascultat medicul specialist când diagnostichează o boală.
De unde le venea această subită autoritate? Din sentimentul, împărtăşit de mulţi, că C.V. Tudor, Gh. Funar şi alţi naţionalişti rudimentari ar poseda o competenţă specială, pe care cetăţenii obişnuiţi nu o posedă decât în grad moderat, şi anume competenţa patriotismului. Cum ar veni, cetăţenii normali ar fi capabili de un patriotism bun doar pentru vremuri normale, în timp ce numai smuciţii şi apucaţii ar putea proba tipul de patriotism cerut de situaţiile de criză. Ideea că, atunci când e vorba de in
