În anii studenţiei, l-am întrebat pe profesorul de folclor dacă înjurăturile sunt tot un fapt de patrimoniu cultural, ca proverbele şi zicătorile, iar acesta, în loc să răspundă cinstit că nu stăpâneşte subiectul, m-a sfătuit să nu mai vin cu astfel de murdării la seminarul lui.

SCRIITORULDE LA PAGINA 3

În anii studenţiei, l-am întrebat pe profesorul de folclor dacă înjurăturile sunt tot un fapt de patrimoniu cultural, ca proverbele şi zicătorile, iar acesta, în loc să răspundă cinstit că nu stăpâneşte subiectul, m-a sfătuit să nu mai vin cu astfel de murdării la seminarul lui. Un an mai târziu, un profesor de literatură română, mai tânăr şi mai deschis la dialog, m-a îndemnat să mă ocup de chestiune, pentru că e generoasă. M-a prevenit însă că n-am nici o şansă să public o carte. Dacă, bineînţeles, voi reuşi s-o duc până la capăt. E un tezaur, mi-a zis el, dar unul pe care, oricum l-ai aborda, te duce la o singură idee, şi anume nu-i un lucru cu care să te mândreşti.

Ulterior, referindu-mă la uriaşa productivitate naţională în materie de înjurături, am avut parte de tot felul de întâmplări, din toate răzbătând un bizar simţământ de jubilaţie, în sensul că măcar aici n-avem concurenţă.

De fiecare dată, interlocutorii s-au dovedit a fi la curent cu fondul patrimonial de înjurături din alte ţări.

Practic, spuneau ei, americanii n-au decât o înjurătură, dar şi aia atât de scurtă şi de lipsită de vigoare, cănu-şi merită numele. Era evident că se gândiseră la acest talent al nostru de a face din înjurături unproces creator, o biruinţă lingvistică.

La două din cărţile publicate după 1990 le-am zis “Tratate de înjurături‘‘. Un fost coleg de facultate le-a cumpărat crezând că am reuşit să duc până la capăt ideea din studenţie a unui dicţionar tematic cu toate înjurăturile în uz. Dându-şi seama că sunt doar culegeri