Nu mai miră pe nimeni, această apropiere dintre inteligenţă şi exces. A gîndi înainte, în sensul englezescului thinking ahead, duce, nu o dată, lumea înapoi. Însă, deprinsă cu riscul de-a cădea în utopie, inteligenţa - cel puţin o parte a ei - luptă pentru dreptul de a conta în cetate. Cale de-o istorie după ce Platon i-a refuzat, tagmei scriitoriceşti, pomenitul drept, nu e idiot, ca pe vremea elinilor, cine stă deoparte?
Aceleaşi vechi probleme, ale puterii, implicării, iluziei, aservirii, le discută, prin 1905, în anii încă frumoşi, purtînd, însă, în sîmbure, lipsa de măsură a viitorului, Charles Maurras. Două decenii mai tîrziu, Vianu traduce broşura, Viitorul inteligenţei, şi o publică, cu un studiu introductiv, la Editura Fundaţiei Culturale Principele Carol, în colecţia Cartea Vremii, îngrijită de Nichifor Crainic. Maurras, spune introducerea lui Vianu, e un tradiţionalist, deci alegerea e cum nu se poate mai potrivită. Însă un tradiţionalist... relativist, temperînd individul prin societate şi societatea prin istorie.
"Poate afirma cineva că a rămas acelaşi de-a lungul întregei sale vieţi?" rezumă Vianu, printr-o întrebare, teza acestui relativism. Răspunsul pe care-l aşteaptă e nu, însă acela care se poate da, citind ideile unui Maurras din tinereţe, e mai degrabă afirmativ. O gîndire radicală, mai curînd decît relativizantă, cum o vede Vianu, n-are nevoie decît de contextul care să-i deschidă uşile utopiei. Aşa încît Le Chemin de Paradis îşi schimbă lesne direcţia.
Să revenim, însă, la cartea din 1905. Inteligenţa, dacă ne luăm după titlul primului capitol, se nutreşte din iluzie. Iluzia puterii şi-a însemnătăţii. Comedia statului care-şi cinsteşte scriitorii, înfăţişată solemn de cîte-un confrate cu darul numit de învăţaţii Renaşterii sancta simplicitas, e de ajuns ca breasla să tresalte. Cinic pe ici, pe colo, cu picioarele încă pe pă
