TISMĂNEANU: "Cine crede că Fidel Castro este gata să renunţe la putere se înşală".
De-fidelizarea Cubei va începe abia odată cu dispariţia fizică a lui Fidel. Dictatorul marxist-leninist de la Havana face evident unele gesturi menite să creeze impresia de „conducere colectivă“. În realitate, el este artizanul principal al unui scenariu de succesiune pregătit cu minuţie şi susţinut de toate mecanismele instituţionale ale statului-partid totalitar.
Revoluţia Cubană nu a fost comunistă de la început. Castro însuşi, spre deosebire de fratele său Raul ori de Ernesto „Che“ Guevara, s-a apropiat de marxism relativ târziu. Şi-a început cariera de rebel în grupusculele studenţeşti de orientare mai degrabă de dreapta. Inepţia regimului Batista, o stare de incandescenţă revoluţionară pe continentul latino-american, o atracţie nestăvilită către aventuri primejdioase, toate acestea s-au combinat în succesul lui Fidel ca lider al mişcării care avea să ia puterea în 1959. Spirit anarhic, greu de domesticit, „El Caballo“, cum i se spune, a ştiut să organizeze pasiunile radicale ale studenţimii şi să mobilizeze masele rurale împotriva vechiului sistem. După 1960, a orientat tot mai mult noul regim în direcţia unui anti-nord americanism vituperant şi agresiv. Erorile tactice ale succesivelor administraţii americane au catalizat apropierea lui Fidel de Moscova. Nu se poate însă spune că Statele Unite l-ar fi aruncat în acea direcţie.
Fidel a descoperit leninismul ca formulă de consolidare şi supravieţuire politică. Suspicios în raport cu comuniştii promoscoviţi conduşi de Blas Roca, Castro a înţeles că, pentru a-şi menţine puterea, avea nevoie de susţinerea economică a Kremlinului. A acceptat unificarea între scleroticul Partid Comunist şi propria mişcare politică, oficial nemarxistă. După 1962, deci după criza rachetelor, s-a accelerat procesul de
