CĂRTĂRESCU: "Paradele, steagurile, stemele, icoanele sunt simbolurile de mucava cu care ne acoperim vidul de identitate".
Acest început de an n-a adus nimic bun pentru lumea românească. Dimpotrivă, apele murdare au devenit şi mai tulburi. E ca şi când ne-am spăla rufele în Dunăre: tot mâlul fluviului se adună în ele.
Nimic încurajator pe scena politică. Partidul liberal de la guvernare se mai ţine într-un fir de aţă, uzat până la urzeală, străveziu precum coatele unei haine de cerşetor. Alături de maghiari, formează poate cea mai schizofrenică guvernare pe care a avut-o vreodată România. Rar s-a văzut un guvern care să depindă în asemenea măsură de opoziţie. Rar s-a văzut o coaliţie putere-opoziţie îndreptată împotriva unui partid care nu e clar nici la putere, nici în opoziţie (de fapt, PDL-ul e deocamdată numai o gardă pretoriană în jurul preşedintelui...).
Partidul Social Democrat a eşuat în încercarea de reformare. Cu coada-ntre picioare, s-a-ntors la matca sa primitivă: Iliescu, Năstase. O reţetă băbească, descântată pe sub nas, pentru cei cinci milioane de pensionari despre care vorbea recent la televizor bătrânul Ilici. Nu mai vorbesc despre PRM, conservatori sau PNG, piticii veninoşi ai stângii naţionaliste. Cred că veţi fi de acord cu mine că e o jale. Aproape că nu mai contează saga moţiunilor, problema talmudică a uninominalului, vorbele goale ale anticipatelor, agitaţia browniană a figurilor de desene animate din parlament. Întrebarea este în cine mai credem, cu cine mai mergem, pentru cine mai merită să ne luptăm. Ce-o să ne facem dacă, în lipsa milioanelor de români muncitori din Spania şi Italia, care nu vor ajunge la urnele de vot, vor decide următoarele alegeri exact pensionarii despre care vorbeam? Pe unde-o să mai scoatem cămaşa?
În problema Kosovo, ne-am trezit noi, care acasă suntem mereu cu fun
