Şi în România, şi în Italia discuţiile despre fotbal presupun mediul înconjurător al unui spital de boli nervoase.

Frunţile sunt încinse, compresele se usucă imediat, temperatura nu scade. Gesticulaţia e abundentă, mâinile sculptează aerul cu o nelinişte de artist chinuit, chipurile îşi modifică expresia de la o secundă la alta. La Bucureşti şi la Roma se bombăne cu aceeaşi energie în marginea fiecărui corner sau ofsaid, aşa cum am avut ocazia să descopăr săptămâna trecută, în cinci zile de huzur capitolin.

Există totuşi câteva elemente care despart cele două şcoli de analiză sportivă, iar două dintre ele mi se par de domeniul evidenţei. Primul element se leagă de duritatea limbajului. Şi la noi, şi la italieni discursul fotbalistic e veninos, resentimentar şi parşiv. Lucrul care diferă e dozajul retoric. Deşi repeziţi la vorbă, italienii evită excesele şi ştiu să-şi catifeleze reproşurile. Patosul lor nu se lasă alterat de comportamente rupestre. Încontrările din studiouri au o formă de cavalerism care nouă, din păcate, ne lipseşte. Împunsătura, aluzia şi ricanarea nu alunecă niciodată în zone inacceptabile.

Ziariştii îşi declară de la bun început simpatia. Ştii din prima secundă a emisiunii cine ţine cu Fiorentina, cine cu Inter şi cine cu Sampdoria. Sinceritatea opţiunii e o formă de salubrizare a atitudinii faţă de fotbal pe care ziaristul român nu poate s-o practice fără să rişte oprobriul public. Norocul a făcut să prind, în Italia şi apoi în România, două meciuri tari, frumoase şi cu probleme de arbitraj: Inter-Roma, respectiv Steaua-CFR Cluj.

Firesc, am urmărit şi emisiunile de seară/noapte, axate pe despicarea firului (ierbii) în patru. Şi am observat că în ceea ce priveşte parazitarea şuetistă a meciurilor nu ne deosebim cu nimic de italieni. Pe La 7, Teleroma 56 şi alte şase programe s-a discutat energic