Nimic nu le garanteaza oamenilor lui Basescu in acest moment si nici macar dupa un eventual rezultat foarte bun la locale (anticipatele fiind excluse, precum stiti) ca vor ajunge la putere. Pentru ca cifrele sint ale naibii de perverse. Cu 40 la suta la parlamentare, iar asta e un procent optimist, PD-L e condamnat sa negocieze. Cu PNL sau cu PSD.
A surprins pe multi, ca sa nu zic a socat/indignat/enervat, dragalasenia cu care i-a tratat Basescu la Cotroceni pe Tariceanu, Melescanu si pe noul ministru al Justitiei, cu ocazia investirii oficiale a acestuia din urma. Ciudat, nu?
Dupa doi ani si ceva de razboi fatis, crud si adesea absurd, in ultimele saptamini aproape sinucigas, palatele fac brusc si concomitent cite un pas inapoi. Corifeii isi rid unul altuia, gazda, larg, cum ii e firea, premierul, colocvial, ca deh, obraz subtire, dublati perfect balcanic de un bogdaproste tisnit din gura diplomatului de la Aparare. Si inca in ce context, bai, frate!
La intronarea in fruntea Justitiei, dupa imensul scandal Norica, a unui fost avocat in dosarele lui Patriciu, in plus si liberal de prin ’91. Si pentru ca tortului (fara sampanie, e drept) parea sa-i lipseasca taman cireasa din mot, Basescu il mai si lauda.
Reactiile, previzibile, de altfel, merg de la „tradare!“, „pupat Piata Endependenti“ pina la concesivul „in sfirsit un gest firesc intre doua institutii ale statului“, la fel ca si explicatiile: de la „pai, Basescu era oricum obligat sa-l accepte pe nominalizat, conform ultimei decizii a Curtii Constitutionale“, pina la conspirationistul „s-au dat de gol, Basescu si Tariceanu n-au facut, doi ani si ceva, decit sa se joace de-a razboiul, ridicindu-si unul altuia mingea la fileu, in detrimentul opozitiei de stinga“.
Oricum, sentimentul e cvasiunanim: Basescu si Tariceanu dau semne ca s-ar impaca. Perfect de acord,
