DAN C. MIHĂILESCU: "Noica spunea cândva că, în posteritatea unui scriitor (gânditor), esenţială este proba primei generaţii de după." Sursa: Sorin Antonescu

Noica spunea cândva că, în posteritatea unui scriitor (gânditor), esenţială este proba primei generaţii de după. În ce măsură te pomenesc, te urmează, te contestă ori te venerează cei cu 20, 30 de ani mai tineri. Or, dacă ne uităm la Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, la Victor Ieronim Stoichiţă, Vasile Dem. Zamfirescu şi Andrei Cornea, ca şi la Sorin Lavric ori Laura Pamfil, e limpede că posteritatea lui Noica nu una, ci deja două generaţii şi-a adjudecat. Ne hrănim copios, de câteva decenii, din ideile, cărţile, îndemnurile şi „isprăvile“ culturale ale lui Noica, inclusiv din greşelile lui politice de tinereţe. În plus, de vreo zece ani încoace, filosoful sibian „păstorit“ de Antonie Plămădeală ni s-a revelat cu îndoită putere prin apariţia charismatică, profund respectată în lumea celor familiari schimniciei, a fiului său Răzvan - adică părintele Rafail Noica - om al smereniei erudite, al evlaviei active şi bunei cumpăniri. Ce complementaritate exemplară: tatăl trăitor o viaţă întru Platon, Hegel şi Kant, iar fiul dăruit trup şi suflet ortodoxiei.

Dar iat-o acum pe Alexandra Noica-Wilson, fiica perechii Noica - Wendy Muston (cetăţean britanic), născută în ianuarie 1944 la Braşov, cu doi ani mai mică decât Răzvan, autoarea unor emoţionante amintiri („Treziţi-vă, suntem liberi !“) publicate la Humanitas. După ce părinţii au divorţat de comun acord în 1948, tocmai pentru ca mama cu copiii să poată pleca din România stalinizată (fapt întâmplat în 1955), Alexandra se va stabili la Londra, va studia franceza, va lucra ca stewardesă, apoi secretară, mamă a patru copii, în prezent bunică la Devon.

Cartea este de-o simplitate şi-o sinceritate desăvârşite. Frica paralizantă de Securi