Uneori, des, adică mai tot timpul, lucrurile se amestecă în politica şi publicistica românească în aşa fel încît peisajul moral în care ne mişcăm devine una selva oscura... În ultima vreme, de pildă, s-a repus pe tapet problema autorităţii morale a unor jurnalişti, în al căror trecut se pot descoperi oarecari pete, mari, mijlocii sau mici. În acest context, apar ca inevitabile următoarele întrebări:

1) Are dreptul cineva care, înainte de 1989, n-a făcut nici un gest de opoziţie faţă de dictatură să gesticuleze amplu pe scena publică de-acum, etalînd ţîfne, radicalităţi şi îndrăzneli de care n-a făcut uz înainte?

2) Are dreptul cineva care, înainte de 1989, s-a comportat obedient şi omagial cu regimul comunist să practice astăzi un discurs anticomunist vehement?

3) Are dreptul cineva care, înainte de 1989, a făcut compromisuri de un fel sau de altul, să mai aibă opinii politice în ziua de azi?

Cu aceste întrebări, luate ca punct de plecare, se poate alcătui un sofisticat tratat de etică. Cititorul va înţelege că n-am de gînd să livrez într-un articol de gazetă substanţa unui astfel de tratat. Voi risca totuşi cîteva reflecţii rapide. Mai întîi, la toate întrebările de mai sus, răspunsul meu e afirmativ. Da, indiferent de comportamentul tău în vremurile anormale ale dictaturii, ai dreptul să te comporţi, în vremurile mai normale ale tranziţiei, cum crezi de cuviinţă. Laşitatea dinainte nu te condamnă la laşitate perpetuă, înregimentarea speriată dinainte nu-ţi interzice, astăzi, să-i taxezi drastic pe cei care te-au terorizat, absenteismul politic sau minciuna ipocrită de ieri nu-ţi iau dreptul să devii, azi, un cetăţean autentic, cu opinii şi atitudini intens asumate. Dacă românii ar trebui să-şi plătească somnolenţa pre-revoluţionară cu o "decentă" somnolenţă post-revoluţionară, nu ne-ar mai rămîne decît plăcerea discutabilă de a defila m