VLADIMIR TISMĂNEANU: „Populismul propune strategia protestului permanent, în care liderul răspunde în faţa Istoriei, a «Neamului», deci nu în faţa alegătorilor“.

Liberalismul democratic nu a învins definitiv în zona postcomunistă, fiind în continuare ţinta unor atacuri din partea mişcărilor populist-etnocentrice, neotribaliste, colectivist-socialiste, primordialiste şi ostile modernităţii burgheze.

Primejdia populistă a fost recent discutată, cu înţeleaptă acurateţe, de dl Mihai Şora, într-un număr recent din „Viaţa Românească“. De-a lungul anilor, am scris eu însumi pe larg pe acest subiect, inclusiv o carte cu titlul „Fantasmele salvării“ (Polirom, 1999). Propriile mele ipoteze despre populism se află în deplin consens cu poziţia domnului Şora din dialogul său cu Luiza Palanciuc.

În genere, sistemele democratice, societatea deschisă continuă să se confrunte cu pericolul diverselor forme de radicalism politic, înainte de toate acela al populismului etnocentric. În urmă cu două decenii, în faimoasa discuţie provocată de apariţia articolului lui Francis Fukuyama „Sfârşitul istoriei“, filosoful politc Allan Bloom, discipol al lui Leo Strauss şi autor al remarcabilei lucrări „The Closing of the American Mind“, scria în revista „The National Interest“: „Victoria liberalismului este categoric nesatisfăcătoare... Sugerez că fascismul are un viitor, dacă nu este chiar viitorul“. Lăsând la o parte tonalitatea cultural-pesimistă a viziunii lui Bloom, nu se poate nega faptul că ultimii ani au confirmat recrudescenţa unor formule politice baroce, în care temele egalitarismului colectivist şi ale unui naţionalism cu abia-mascate conotaţii rasiste au devenit formule predilecte de expresie pentru formaţiuni politice antisistemice. Populismul etnocentric este în această perspectivă, cel puţin cazul lumii postcomuniste, o tentativă de a unifica î