Un personaj foarte des întâlnit în paginile ziarelor româneşti din primii ani ai „regimului de democraţ ie populară“ era „omul sovietic“.

1 /.

Ţăranul sovietic era cel mai harnic ţăran din lume şi, din cauza asta, era şi cel mai fericit. Muncitorul sovietic era cel mai deştept şi mai priceput din lume şi, automat, era şi cel mai fericit. Pensionarul sovietic era, şi el, cel mai fericit dintre toţi pensionarii lumii. Evident, nici ţăranul sovietic, nici muncitorul şi nici pensionarul nu ar fi fost cei mai fericiţi dacă nu le-ar fi purtat de grijă Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.

Bătrâneţe, anii tăi de aur!

„Ţesătoarea Vera Nicandrova Mialova a lucrat 50 de ani la o fabrică de textile din Ivanovo şi a ieşit la pensie. Singură, fără familie, cum e, fără îndoială că, dacă ar fi trăit într-un regim capitalist, s-ar fi prăpădit, căci acolo omul nu prezintă interes decât atât timp cât poate fi exploatat şi chiar mulţi oameni tineri, în putere, sunt nevoiţi să trăiască în mizerie şi şomaj.“

Într-adevăr, tovarăşa Vera a fost foarte apreciată la serviciu, dovadă că a stat la muncă până la adânci bătrâneţi: dacă a început să lucreze la 15 ani, înseamnă că a fost pensionată la 65, o vârstă frumoasă, nu-i aşa, când poţi să „o iei de la capăt“!

„Omul sovietic este cel mai preţios capital al Ţării Socialismului, atât în timpul cât vârsta şi puterile îi dau posibilitatea de a produce, cât şi după aceea, la bătrâneţe. (...)“

Deci, exact cum am bănuit. Mai ales că asta cu „omul, cel mai preţios capital“ o spunea adesea şi tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Hai să vedem cum este „dincolo“:

„În statele capitaliste, pe patroni nu-i lasă inima să cedeze din veniturile lor fabuloase pentru aceste fonduri (de asigurări sociale).“

Norocul de a trăi în URSS

Vera Nicandrov