PARASCHIVESCU: "O consoană schimbă o atitudine. Am putea fi solidari, dar preferăm să fim solitari."
Pe cont propriu, ferecaţi în tăceri masive, cu ochii închişi şi urechile astupate. Dacă suntem întrebaţi ce anume justifică această distanţă faţă de problemele altora, ştim ce să răspundem. Există oricând alibiul discreţiei, nimic altceva decât un fel laş de a explica de ce rămânem deoparte când ar trebui să intervenim. Conduita bolnăvicios-precaută, mersul pe vârfuri, întoarcerea grăbită a capului sunt tot atâtea forme de acceptare complice a nedreptăţii. Americanii au spus cândva despre ţările-satelit din spatele Cortinei de Fier că „nu se amestecă nici măcar în propriile treburi interne“. Ca participanţi individuali la viaţa publică, încă n-am ajuns la acest nivel de abstragere. Dar nici mult nu mai avem.
Mi-a rămas pe retină imaginea studentei din Republica Moldova lăsată să moară pe marginea străzii, în miezul zilei. E cel mai dur afiş pentru filmul indiferenţei noastre cotidiene. Revăd scena şi încep să am impresia că trăiesc într-un oraş populat nu de oameni, ci de sisteme fiziologice. În alte locuri, săritul în ajutorul unui suferind (cu atât mai mult al unui muribund) a intrat de mult în reflex. La noi, mecanismul solidarităţii s-a blocat, fără putinţă de depanare. Nu mă bag, nu e treaba mea, nu mă priveşte - iată filosofia nonintervenţionistă care costă zile, săptămâni sau vieţi. Omul prinde contur de insulă. Cuibărit în fotoliu, cu cafeaua alături, el citeşte romane cu mafioţi şi tresare când vede, negru pe alb, chintesenţa Omertei: „Cine e orb, surd şi tace / Trăieşte o sută de ani în pace“. Dar nu-şi dă seama că, prin felul lui de-a se uita în altă parte, preia întru totul reţeta donilor sicilieni sau napolitani.
A devenit solidaritatea un moft? Aşa se pare, judecând după ce vedem pe stradă, pe scara blocului, în parc s
