In Afganistan se prelungeste fara perspective un razboi care trebuie cistigat daca vrem ca NATO sa mai insemne ceva. La Riga, in 2006, NATO stia ce e de facut in Afganistan. Decidea sa apere regimul Karzai, sa antreneze, sa inzestreze si sa sprijine actiunile fortelor militare si politienesti ale guvernului de la Kabul, sa coopereze pe deplin cu toate organizatiile internationale implicate, de la ONU la Banca Mondiala, sa se concentreze pe sufocarea financiara a insurgentilor talibani, sa submineze productia de opiu, sa determine vecinii Afganistanului sa se alature acestor eforturi.
Tot acum doi ani, Alianta facea o marturisire si isi lua un angajament. Marturisea ca, desi isi va indeplini rolul pina la capat, NATO nu isi poate asuma intreaga sarcina a stabilizarii Afganistanului. Iar tarile NATO se angajau ca vor livra fortei internationale ISAF trupele, logistica si mandatul de care este nevoie pentru victoria militara.
In 2008, nimic nu pare sa se fi schimbat. Doar reputatia NATO este un pic mai sifonata. Desi dispune de legitimitate incontestabila, de supertehnologie si de trupe foarte bine antrenate, NATO nu reuseste sa invinga o grupare detestata in toata lumea, rudimentara ca exprimare militara, compusa din fanatici si derbedei.
Planul de la Riga e corect sau, cel putin, nu avem altul, alternativ. Si marturisirea de la Riga e valabila in continuare. Dar aliatii au cazut proba ultima a oricarei aliante: nu si-au tinut cuvintul dat unul altuia. Promisiunea de la Riga nu s-a respectat. Citiva membri NATO nu au livrat ceea ce au promis ca livreaza.
Trimiterea trupelor in Afganistan cu mandatul exclusiv de a dirija circulatia in Nord, in timp ce alti aliati lupta pe viata si pe moarte in Sud e greu de numit contributie. Mai mult, sa anunti ca te retragi cind lupta e mai grea se cheama intr-un singur fel: tradare. Desi, a
