Summit-ul NATO va rămâne, pentru multă vreme de acum încolo, cel mai important eveniment internaţional pe care-l găzduieşte România. O mare şansă, în acelaşi timp, nu numai de a ne face cunoscuţi lumii – în care mai există mulţi care confundă Bucureştiul cu Budapesta - dar şi de a afirma o serie de puncte de vedere care să ne identifice ca voinţă politică.

Trăgând linie şi încercând să facem un bilanţ, cu ce rămânem?

Din punct de vedere organizatoric, a fost un efort considerabil, care se evidenţiază nu doar prin bugetul alocat, ci şi prin cheltuielile colaterale, incomparabil mai mari. A fost o investiţie, în prezent şi în viitor, care a meritat, chiar dacă ea a constituit şi un excelent prilej de satisfacere a nevoilor clientelei politice a organizatorului care a beneficiat de prioritate în acordarea contractelor. Chestiunea mi se pare, însă, minoră, şi cu toate defecţiunile intervenite - scuzabile poate prin lipsa de experienţă în materie - organizarea a fost satisfăcătoare.

Total nesatisfăcătoare a fost însă derularea acţiunilor de securitate şi a celor preventive, unde s-a văzut limpede că „amintirile” dictaturii au fost mai puternice decât experienţa prezentă a marilor reuniuni internaţionale, unde aceste obiective pot fi atinse fără exces de zel şi fără abuzuri. Desigur, nimeni nu şi-ar fi dorit ca Bucureştiul să devină scana unor violenţe stradale, dar de aici până la a suprima în faşă orice tentativă de exprimare liberă e cale lungă. Evident, a fost mai comod aşa decât să înfrunţi democratic şi constituţional o opoziţie de principiu.

Într-un bilanţ realist, capitolul cel mai important îl constituie însă raportul dintre „cheltuieli” şi „venituri”. Ce-a obţinut România la capitolul „beneficii”? Cred că aproape nimic. În primul rând pentru că atitudinea slugarnică faţă de „marele licurici” ne-a făcut să pierdem, odată cu el, la capitolel