TISMĂNEANU: "Hannah Arendt a încetat din viaţă în decembrie 1975, lăsând în urmă o operă care este tot mai intens dezbătută".

A refuzat pedanteriile sterile care au făcut şi fac deliciul diverselor structuralisme şi post-structuralisme mondene. A luat în serios problema Diavolului în Istorie, spre a relua o idee a lui Kolakowski. A trăit într-o epocă tragică despre care, asemeni unor Jaspers, Camus, Koestler sau Orwell, a depus mărturie şi pe care a conceptualizat-o ca nimeni altcineva. A devenit ceea ce se numeşte o intelectuală publică, o prezenţă ascultată, cu aprobare ori dimpotrivă cu ostilitate, niciodată însă cu indiferenţă, în Statele Unite, Germania Federală, Franţa, Italia etc. Ideile ei au influenţat gândirea disidentă din Europa Centrală: mă gândesc la Adam Michnik, Vaclav Havel, Martin Palous. Noţiunea arendtiană a politicului ca agoră, deci ca spaţiu al comunicării neîngrădite dintre „Eu“ şi „Tu“, este clar înrudită cu viziunea lui Jan Patocka, fenomenologul eroic care a fost primul purtător de cuvânt al Cartei 77 şi a murit plătind pentru curajul său.

Ea a înţeles, înaintea multora, faptul că în secolul douăzeci s-au petrecut atrocităţi fără precedent pe care Tribunalul de la Nürnberg le-a definit drept crime împotriva umanităţii. Aceste orori au fost comise de o nouă specie de criminali care, în virtutea unor ideologii fals-mântuitoare, le-au negat semenilor lor dreptul de a avea drepturi şi au condamnat milioane de oameni la condiţia de „fiinţe superflue“, ce pot fi prigonite, mutilate, umilite şi chiar lichidate fizic. Exterminismul s-a născut din hubris ideologic, din ambiţii nemăsurate şi nesăbuite, iată lecţia cea mare pe care ne-o propune gânditoarea. Iadul este pavat cu bune intenţii, prin urmare nu avem dreptul să ignorăm consecinţele monstruoase ale unor utopii numai pentru că, pasămite, ele au fost inspirate de „ideal