Catalin Mihuleac Ma atrag in mod deosebit receptiile astea mai mititele numite cocteiluri, mondenitati care ofera un "finis coronat opus" pentru anumite evenimente din viata publica. Apreciez la ele faptul ca poti respira acelasi aer cu personalitati altfel inaccesibile - premieri, consilieri prezidentiali, cititoare TV de pe prompter - dar mai ales ca se poate manca si bea pe de-a moaca. Confund adesea cocteilurile cu niste concursuri de "masticatie viteza", fiindca in doar cateva minute de la fluierul de start, farfuriile de pe mese raman tabula rasa. Scrasnind din plombele dentare, in clinchetul de argint al clopoteilor salivari, participantii la cocteil rad, cat ai zice "peste-carnacior-whisky", mesele inconjuratoare.

Consilieri municipali frumos rotunjiti pescuiesc la undita fileuri de stiuca in iazul platourilor; directori din ministere mesteca, distant si teapan, rafinamentul icrei negre; amante de parlamentari inghit si imediat ofteaza, de dorul indepartarii de la standardele acceptate de frumusete muiereasca. Una din intrebarile pe care mi le pun de-o viata este de ce personalitatile noastre nu invata sa manance cu gura inchisa. Dar poate c-ar fi pacat dac-ar invata asa un lucru dificil, fiindca la cocteiluri se pot audia pe viu plescaielile unor virtuozi de mare inzestrare. Plescaiala e ca o amprenta digitala, neexistand pe coaja zbarcita a Terrei doua fiinte umane care sa plescaie identic. Barbatii prefera tonalitatile joase, reprezentantele sexului frumos ataca octavele; dar adevaratii profesionisti ai halelii sunt aceia care pot sustine o conversatie fara sa se opreasca din masticatie. Daca ai ureche muzicala, poti participa la cocteiluri si in calitate de meloman, avand ocazia sa savurezi ba "un solo de cabanos", ba "o romanta de muschi tiganesc", ba "un cvartet de branzeturi frantuzesti".

Catalin Mihuleac Ma atrag in mod deose