În „Umbra“ (Humanitas Fiction), Ismail Kadare încetează a mai fi scriitor. Albanezul ia pe umeri istoria ţării sale şi încearcă să o mântuiască prin literatură.
Scrie o carte, dar o scrie total, ca şi cum ar fi ultimul lucru pe care va apuca să-l mai facă. Volumul a fost redactat între 1984 şi 1986, cu infinite precauţii, semicodat. Aşa a ajuns manuscrisul într-o cutie de valori dintr-o bancă pariziană.
Kadare a predat-o editorului francez doar după ce s-a asigurat că, în cazul în care el va suferi un „accident“, romanul va apărea pe piaţă. Kadare spune o poveste şi asta nu e o frază banală, pentru că poveştile erau rare în Albania comunistă. El descrie, dantesc, drama unui tânăr captiv pe graniţa dintre două tărâmuri.
Un cineast ratat iese din spatele Cortinei de Fier pentru a duce în inima Occidentului, în Parisul strălucitor şi fascinant, un mesaj dintr-o lume moartă.
Viziunea lui Kadare despre comunism este apocaliptică: oamenii din „lagărul socialist“ sunt nici mai mult, nici mai puţin decât nişte cadavre. Evadarea e grea, iar călătoriile la Paris se transformă în legendă. Cineastul iese din coşciugul comunist, asemenea lui Konstantin, personajul dintr-o baladă balcanică evocat des, cu evlavie.
La Paris se îndrăgosteşte, dar nu poate iubi, prietenii din „lumea luminată“ i se par imposibili, unul dintre ei este chiar „Diavolul“, care îi pune piedici în calea fericirii.
Cineastul ratat al lui Kadare se simte mort şi fizic. Nu poate face dragoste cu actriţa care îl obseda, are o aventură cu o doamnă cochetă şi bogată, dar şi sperma care ţâşnete din el e îngheţată. Spermă de gheaţă.
Finalul e neaşteptat, demn de Dostoievski. Kadare ştie să spună povestea până la capăt, luptând cu literele pentru a menţine speranţa poporului său, speranţa vieţii.
CARTE DE VIZITĂ
