VLADIMIR TISMĂNEANU: "A explora semnificaţiile Răului în gândirea Hannei Arendt înseamnă a medita asupra tribulaţiilor politicii în tumultuosul, spasmodicul şi însângeratul secol douăzeci".

Despre acest lucru vorbeşte de fapt şi Tony Judt în textul apărut în „Idei în dialog“. Intelectualii nu se pot sustrage lumii în care le este dat să trăiască. Volens nolens, trebuie să ne pronunţăm, să luăm poziţie, să decidem unde ne situăm în lupta cu forţele Răului. Cum scria un filosof, „îndepărtarea de concret umileşte“. În aceste eseuri de pedagogie a libertăţii (cum le numeşte Ioan Stanomir), doresc să ilustrez faptul că Hannah Arendt nu se înşela când scria că, „atunci când gândirea şi acţiunea se despart, spaţiul libertăţii este în primejdie“.

Serialul acesta nu este o tentativă de a evada din realitate, ci, aşa cum observa un cititor, este mai degrabă un efort de a conecta chestiunile imediate cu marile dileme ale filosofiei politice. Între acestea, probleme legate de relaţia dintre scopuri şi mijloace în acţiunea politică, modul în care ideologiile pot deveni forme de înregimentare mentală, abdicările unor intelectuali în raport cu cântecele de sirenă ale utopiilor radicale, fie ele de extremă dreaptă sau stângă. Gândirea Hannei Arendt contează, pentru că ea a ştiut să vibreze la tensiuni morale sfâşietoare şi nu s-a pretat la celebrarea unor platitudini stufoase. Graţie ei, înţelegem astăzi diferit chestiunea stalinismului ca univers al minciunii absolute, precum şi pe aceea a nazismului ca delir rasist, ori, spre a relua titlul unei cărţi de Pieter Viereck, ca metapolitică nihilist-profetică. A fost vorba de ideocraţii maniheiste pentru care inventarea inamicului era o necesitate vitală. Ambele ideologii născocesc şi hiperbolizează maniacal existenţa unor pretinse conspiraţii diabolice: iudeo-plutocraţia, iudeo-bolşevismul, sionismul, creştinis