I s-a întâmplat cuiva să rămână în relaţii sincere de amiciţie cu „fostul“ sau cu „fosta“?

A doua şansă

Căsătoria este forma prin care doi oameni aduc la un loc emoţia şi raţiunea, iubindu-se, făurind planuri şi acordându-şi reciproc încredere. Dacă una din aceste componente dispare sau se estompează, relaţia începe să se deterioreze şi să aducă suferinţă.

Pentru doi oameni care s-au iubit, dar care, în timp, au descoperit că dragostea s-a dus, despărţirea nu trebuie să fie un capăt de drum, ci o dezlegare. Ideal este să te separi numai de ceea ce te-a făcut să suferi, nu şi de ceea ce-ai iubit.

Dacă iubirea este oarbă, prietenia se acordă în mod voluntar şi conştient. În dragoste, ca şi în despărţire, e nevoie de doi. Aşa cum o relaţie cere un dublu efort, şi despărţirea se sprijină pe greşeli şi suferinţă. Să-l scoţi pe celălalt definitiv afară doar pentru că nu a putut să-ţi aducă fericirea la care ai aspirat e o slăbiciune. În fond, indiferent de cine a greşit mai mult, şi tu ai eşuat în a-l face fericit. Să-i acorzi înţelegere şi iertare te poate ajuta să mergi înainte şi să-ţi clarifici sentimentele, altfel e posibil să îţi greşeşti ţie mai mult decât a făcut-o celălalt.

Când la mijloc se află şi un copil - de obicei, rămas în grijă mamei -, menţinerea unei relaţii de prietenie după divorţ este foarte importantă: un soţ rău poate fi un tată bun, chiar şi de la distanţă. Altfel, un copil nevinovat va plăti pentru lipsa de maturitate a doi adulţi, iar acesta ar fi, de fapt, adevăratul şi ireparabilul eşec. (Elena Georgescu)

Rana cu fermoar

Nu cred că dragostea se poate transforma pe loc în prietenie. Dacă se întâmplă, înseamnă ori că nu a fost dragoste, ori că unul dintre cei doi joacă teatru. Sunt ca două substanţe diferite legate printr-o transformare chimică ireversibil