TISMĂNEANU: "Corespondenţa dintre Hannah Arendt şi Karl Jaspers se derulează vreme de peste patru decenii şi explorează temele cruciale ale veacului".

Evident cu excepţia perioadei celui de-al Doilea Război Mondial, când profesorul („Lieber Verehrtester“) şi discipola sa favorită sunt despărţiţi de furiile Răului dezlănţuit. Un Rău pe care l-au presimţit când discutau despre criza culturii moderne, despre ascensiunea maselor şi a gloatei, despre şarlatanismul pseudo-carismatic. Să nu uităm, Jaspers a scris o carte esenţială despre Max Weber, sociologul care a diagnosticat carisma drept modalitate de obţinere şi exercitare a unei autorităţi ce transcende şi sfidează raţionalitatea procedurală. Carisma înseamnă „har“, magie şi miracol, seducţie, dominaţie şi robie.

În noiembrie 1946, Hannah Arendt îi scrie lui Jaspers despre un intelectual francez pentru care a nutrit o imensă admiraţie - Albert Camus. Acesta îi apare lui Arendt drept opusul lui Sartre: „Este absolut onest şi are o mare intuiţie politică“. Era la puţin timp după o faimoasă „Rencontre internationale“ la Geneva, când Jaspers ţinuse o conferinţă despre „Spiritul european“. Camus îi apărea Hannei Arendt drept întruchiparea acestui nou spirit, capabil să depăşească egoismele tribaliste ale perioadei interbelice şi să susţină o viziune umanistă legată de valorile pe care totalitarismele, de dreapta şi de stânga, le detestau şi le negau. La aceeaşi întâlnire participase şi filosoful marxist Georg Lukacs care declanşase un atac frontal împotriva existenţialismului în numele pretinsului umanism marxist (asta în plină teroare stalinistă!). Câţiva ani mai târziu, Lukacs publica „Distrugerea raţiunii“, o lucrare în care erudiţia se îngemăna cu o penibilă desfigurare a întregii istorii a filosofiei germane.

În acei ani imediat postbelici, Arendt îi împărtăşeşte lui Jaspers tulbu