Încep să cred că mai tuturor candidaţilor le-a fost frică de Oprescu. Cum s-a ajuns o atare stare de spirit? Cum a ajuns tradiţionalul perdant să convingă lumea că poate converti această experienţă într-una câştigătoare?

Sorin Oprescu ocupă un loc aparte în galeria de politicieni contemporani. Este unul atipic. Nu este modelul clasic de activist care ţine cu tot dinadinsul să ajungă în vârful ierarhiei, nefiind apt pentru vreo alta. Oprescu este medic, unul bun chiar, iar ca manager în domeniul sănătăţii s-a dovedit a fi unul performant. Pentru el politica a fost un hobby, ceea ce i-a permis să adopte o atitudine mai independentă decât alţii, să se ia în beţe cu şefii, fără teama de a fi marginalizat sau dat afară. A optat pentru social-democraţie dintr-o convingere intimă, deşi datele caracteriale l-ar fi făcut mai compatibil cu liberalii.

Intrarea sa în competiţia electorală s-a făcut mai degrabă dintr-o vocaţie de performer decât dintr-una de carierist politic. I-ar fi plăcut, probabil, să-şi exerseze talentele manageriale într-un spaţiu mai larg şi mai complex decât spitalul. A pierdut de două ori: prima dată, în 2000, când avea prima şansă, când în mod absolut inexplicabil echipa sa de campanie (condusă de Tatulici) a slăbit motoarele taman în turul doi, permiţându-i lui Traian Băsescu să iasă câştigător aproape fără să vrea. Al doilea eşec a venit de la sine, în faţa unui Lis propulsat misterios de forţe inexplicabile.

Această ultimă tentativă a sa are un caracter aparte: brusc, cota sa a fost înalţată de „pericolul” Vanghelie. În faţa candidaturii acestuia, s-au „înfiorat” nu numai lideii, ci şi o bună parte a unui electorat ce n-a văzut cu ochi buni un astfel de experiment. Pentru aceştia Oprescu, candidat din spiţă băsesciană, a reprezentat salvarea. Cota lui a crescut exponenţial odată cu desemnarea oficială a lui Cristian Diaconescu, poli