Revoltele studenţilor de la Paris de acum 40 de ani au fost apogeul unor mişcări de protest care au reconfigurat moral, politic şi social Occidentul.
Mai 1968, marele moment parizian al revoltelor studenţeşti, provoacă, chiar şi la 40 de ani distanţă, deopotrivă aspiraţii şi contradicţii.
Nicolas Sarkozy a ajuns preşedintele Franţei după ce a declarat, ritos, că „trebuie să termină odată cu moştenirea lui mai ’68”. Acum, în Franţa, se vinde excelent cartea lui Andre şi Raphael Glucksmann - „Mai 68, pe înţelesul lui Nicolas Sarkozy”.
Nu e însă vorba doar de Franţa, mai ’68 a schimbat cumva toată Europa Occidentală, dacă nu toată lumea. Parisul nu este decât punctul culminant al unui proces care începuse încă de la sfârşitul anilor ’50. Extinderea accentuată a drepturilor cetăţeneşti, discriminarea şi realităţile ghetourilor urbane americane, revendicarea unei tot mai intense implicări politice, protestele împotriva războiului din Vietnam – toate au stat, fiecare în parte, la baza protestelor studenţeşti şi a escaladării lor ulterioare.
Inamicii din campusuri
Mulţi, zeci de mii, sute de mii. Câteodată trataţi ca nişte copii, alteori, destul de rar, consideraţi deja adulţi. Muncesc, dar nu produc nimic. De cele mai multe ori n-au bani, dar puţini dintre ei sunt cu adevărat săraci. Deşi majoritatea provin din rândurile burgheziei, nu se ridică la standardele de comportament ale acesteia.
Fetele din jurul lor arată ca nişte băieţi, dar nu e foarte sigur că ele vor să fie băieţi. Îşi privesc profesorii ca pe nişte mixturi ciudate de părinţi, şefi şi învăţători, însă nu se pot decide cu exactitate ce sunt în final. Unii dintre ei par a fi destinaţi să-şi conducă în viitor ţara, alţii, din contră, vor ajunge doar nişte salariaţi prost plătiţi. În rândurile lor se află cititori avizi de „L’Humanite” ş
