Emil Botta si “lectia de opium” Este greu de facut o documentare completa referitoare la relatia poetilor interbelici cu stupefiantele, si asta tocmai pentru ca subiectul a fost si, din pacate, a ramas tabu. Un subiect care, atunci cand nu este ignorat (cel mai adesea), este tratat dintr-o perspectiva morala, si nu dintr-una istorico-literara. Cateva exemple pot fi totusi date: Emil Botta, Ion Barbu, Ion Vinea, Tristan Tzara s.a. Morfinofilia poetului Emil Botta tine de folclorul istoriei literaturii romane. Se stie si se vorbeste despre acest narav al poetului, dar nimeni nu scrie despre el. Unii comentatori par sa fi intuit narcofilia poetului. Comentandu-i volumul de debut Intunecatul april (care a primit Premiul Fundatiilor Regale in 1937), G. Calinescu foloseste expresii precum “mari halucinatii romantice”, “automatismul alienatilor” sau “divagatia dementiala” 1. La randul sau, recenzand acelasi volum, Mihail Sebastian reduce universul poetic al lui Emil Botta nu numai la “o lume de artificii, de mistere”, dar chiar si la “o lume de «paradis artificial»“. Nu cred ca este intamplator faptul ca Sebastian il compara pe Emil Botta cu alti poeti narcomani: Charles Baudelaire, A.E. Poe, Arthur Rimbaud (Rampa, 11 iulie 1937). Unul dintre poemele lui Emil Botta, din volumul Pe-o gura de rai (1943), poarta titlul Coleridge, dupa numele opiomanului poet romantic englez Samuel Taylor Coleridge. O alta poezie se intituleaza chiar Lectia de opium (vol. Intunecatul april, 1937, p. 28). Simptomatic este faptul ca acest poem a fost exclus din toate reeditarile volumului din perioada comunista. In Lectia de opium, poetul - aflat printre “visatorii cu barbi colilii” - pare ca se “autodenunta” ca fumator de opiu: “Garbovit eram de maririle codrului, / pomul abuliei imi soptea numele: / Emil, fumatorule salbatec, tacut, / spune adio taramului acesta. (...) / Mainile opiomanilor cau