Muzeul Colecţiilor de Artă, care a strâns şi el o coadă respectabilă acum o săptămână, la Noaptea Muzeelor, este un exemplu de branding greşit sau inexistent. Denumirea e probabil unică în lume, iar ceea ce se ascunde în spatele ei e cu siguranţă o poveste singulară.

O poveste pe care o putem spune mai mult din auzite, în lipsa unei prezentări şi a unei expuneri adecvate, la muzeul menţionat. Numele lui sună ciudat: „Colecţii de artă“? Adică cum, a avut statul român mai multe colecţii, pe care le-a expus la un loc? Dar colecţia de artă a statului român nu e la Muzeul Naţional, fostul Palat Regal?

Răspunsul la toate întrebările este „da“. Statul român are vreo duzină de colecţii de artă, cea mare, a lui, şi încă altele, mai mici, pe care le-a obţinut după 1947 prin deposedarea proprietarilor. Muzeul Colecţiilor oferă, totuşi, un indiciu în cartonaşele cu nume de la intrarea în săli, unde sunt menţionaţi Garabet Avachian, Marcu Beza, Céline Emilian sau Sandu Lieblich. Colecţiile statului au fost ale unor oameni, care le-au „donat“. Colecţionari bogaţi, români, evrei sau armeni, şi-au cedat nu doar tablourile şi sculpturile, dar şi mobila, diferite porţelanuri, argintărie, în circumstanţe pe care nimeni n-a găsit de cuviinţă să le explice vizitatorilor.

Alternanţa Ciucurencu, Pallady, Ciucurencu, Pallady risipiţi prin mai toate sălile, în funcţie de proprietari şi nu de evoluţia estetică a pictorilor, e în sine mai puţin interesantă. Într-un loc, vezi un portret al fostului proprietar al colecţiei, pe o sofa. În sala următoare, vezi chiar sofaua, cu o narghilea şi un scăunel pentru Coran lângă. Lipseşte numai proprietarul, e ca şi cum i-ai intra în casă.

Nu poţi vizita Muzeul Colecţiilor de Artă fără o senzaţie de impoliteţe difuză, o pulsiune de spărgător care scotoceşte prin casa unui bogătaş plecat, momentan, de-acas