Sîmbăta trecută am simţit nevoia, pentru prima dată dupa astenia de primavară, să evadez. Departe de sondaje, de promisiuni, de cutremure şi de preţul barilului de ţitei. Căldura de afară şi balamucul provocat în centru de marşurile anti şi pro gay mi-au îndrumat paşii spre o alta parte a Bucureştiului, în parcul unui mare club sportiv. Şi nu întîmplător fiindcă aici am avut parte în adolescenţă de primele succese şi de primele insuccese, de primele lecţii de viaţa, de primele fracturi, de primele aventuri, de primii prieteni. Şi poate de primul profesor adevărat.

Sîmbăta trecută am simţit nevoia, pentru prima dată dupa astenia de primavară, să evadez. Departe de sondaje, de promisiuni, de cutremure şi de preţul barilului de ţitei. Căldura de afară şi balamucul provocat în centru de marşurile anti şi pro gay mi-au îndrumat paşii spre o alta parte a Bucureştiului, în parcul unui mare club sportiv. Şi nu întîmplător fiindcă aici am avut parte în adolescenţă de primele succese şi de primele insuccese, de primele lecţii de viaţa, de primele fracturi, de primele aventuri, de primii prieteni. Şi poate de primul profesor adevărat.

Ca şi cum abia ieri aş fi ieşit cu părul ud din vestiar, m-am grăbit să ajung la sala de sub Velodrom unde greutăţile mari cît roata carului ne asteptau zilnic precum osiile de tren în triaj. Aproape că m-am mirat că nu l-am întîlnit la poartă pe Domnul Cosma, antrenorul. Mic de statură, aproape pitic dar vînjos ca o buturugă, “cu … calul fugit dintre picioare” aşa cum îi plăcea să spună, cu un ochi pe ceas şi cu celălalt pe bătrîna Skoda bleu. Zicea că, aşa jerpelită cum era, ea este singura lui realizare în viaţă, fiindcă pe noi ne considera prea necopţi şi nu ne cauta în coarne.

Domnul Cosma nu a scos numai sportivi care au facut să li se cînte imnul în ciuda DDR-iştilor, bulgarilor şi a altori ţări