IULIAN COMĂNESCU: "Baloane galbene sau portocalii, brăduţi odorizanţi, CD-uri cu muzică lăută rească, afişe inspirate din filmele cu Sylvester Stallone, manele politice, măgari abuzaţi cu vopsea de culoarea concurenţei şi multe altele: candidaţii la primărie sau consilii judeţene pare că au înnebunit, în campania pentru locale, încheiată oficial ieri."
Ideile lor fistichii au făcut deliciul presei scrise şi al televiziunilor, şi diferite voci cu greutate s-au arătat exasperate de bombardamentul vizual la care am fost supuşi în ultima lună. Totuşi, în cacofonia de culori tari şi slogane aiuristice se ascunde şi o veste bună.
Nu e vorba despre incidentele violente care au apărut în câteva oraşe de provincie, din fericire doar în mod endemic, care nu pot fi decât regretabile. Tentativele de glume electorale care ne fac să râdem mai curând de autorul lor decât de ele însele au alte caracteristici. Majoritatea nu fac decât să promoveze candidatul, mai idiot sau - arareori - cu un pic de gust şi spirit. Nu lovesc în concurenţă. În ultimii ani, politicienii români au exagerat cu mesajul critic, până la punctul la care discursul public a devenit o lungă şi de neînţeles (pentru electorat) ceartă, în care fiecare dintre oponenţi pierde din vedere punctul de plecare. Comunicarea politică are o caracteristică fundamental diferită de publicitatea comercială: a nimici concurenţa este permis, iar un discurs critic te poate ajuta să te poziţionezi faţă de adversar şi îţi poate crea o identitate. În publicitate, referirile critice se fac totdeauna la „detergentul obişnuit“ sau „cealaltă pastă de dinţi“. În politică, „detergentul obişnuit“ poartă întotdeauna nume şi chip.
Partidele din România şi candidaţii lor nu au platforme şi programe adecvate sau, dacă le au, nu ştiu să le comunice pe înţelesul publicului. Materialele electorale bălţate din a