E chitită să se distreze, orice prilej este speculat la maxim. Din ce-am observat eu, în zona urcătoare, dotată cu serpentine, mulţi sunt deja obosiţi, se mai opresc forţaţi de împrejurări, înghesuie maşina în dreapta complet, fix în locurile unde sunt infipte indicatoare gen „curbă deosebit de periculoasă“ şi se dezmorţesc, golesc vezici, admiră peisaje sau meşteresc ceva la motor. Fără să realizeze cât e de periculos. Cât de tare îi stânjenesc pe ceilalţi, chinuiţi şi-aşa cu un drum făcut din zgârcenie sau sărăcie, ori amândouă.
În ultima vreme, o îndeletnicire spectaculoasă îi atrage şi-i ţine mai abitir pe dreapta, golindu-le capul de orice brumă de civilizaţie, de orice rămăşiţă de responsabilitate. Sunt pur şi simplu fermecaţi. Această operaţiune îi secătuieşte de voinţa de a conduce maşina cum se cuvine, admiţând că au avut vreodată astfel de fantezii. Aşa că se opresc lipsiţi de putere şi hipnotizaţi etern. Şi hrănesc urşii. Oamenii şi-au găsit distracţie. Să vadă clefăind creaturile pe care le consideră simpatice mai ales când îşi cercetează cunoştinţele generale dobândite din cărţile de colorat. Şi sunt înnebuniţi să-i vadă înghiţind exact ce mănâncă şi ei: biscuiţi, şniţel sau ouă fierte. Salam sau bomboane. Eugenie sau tobă. „Ia vezi, bă, ce vrea?“... „Ai grijă, mamă, să nu te muşte!“... „Arată-i ursu’ şi lu’ ăla micu’“... „Ia, dă-i şi pâinea asta cu margarină, că tot o aruncăm... vezi cum papă tot?!“... „Ha-ha-ha, formidabil, ce noroc am avut să-i vedem, ia uite-l cum haleşte, zici că-i somalez!“... „Tu de ce nu mănânci aşa când îţi zice buni?“... „Hai, nu mai plânge, că nu putem să-l luăm cu noi... Aoleu, închide geamu’, că s-a încruntat. Aoleu! Vai de mine ce nenorocit. ’Re-ai al dreacu! Ne-a zgâriat maşina!“... „Moaamă, ce gheare are! Ai văzut, ţumpi, ce gheare?“... „Să fugim! Aruncă sticla aia. Loveşte-l pe nenorocit! Halal rec