Nimeni nu are dreptul să uite că pe 21 decembrie ’89, în acest loc, poporul român şi-a luat porţia de libertate. (inscripţie de pe un panou prezentat de un revoluţionar la comemorările Revoluţiei din Piaţa Universităţii, pe 21 decembrie 2005) Fiecare oraş îşi are locurile sale simbolice, spaţiile sale sacre care articulează relaţia dintre timp şi istorie. Raportată la spaţiu, istoria unei ţări pare de fiecare dată scrisă altfel, „povestită“ diferit de fiecare spaţiu simbolic în care este înscrisă. Timpul istoric este scris de către spaţiile geografice: un alt spaţiu, un alt timp al istoriei. Bucureştiul abundă în spaţii simbolice, fiecare convocînd un alt timp. Dintre aceste locuri simbolice, puţine sînt însă considerate „locuri de memorie“, concept introdus de istoricul francez Pierre Nora. Despre Piaţa Universităţii am putea spune că este un loc de memorie prin excelenţă. Avînd drept repere, sau mai degrabă drept gardieni, hotelul Intercontinental, Teatrul Naţional Bucureşti şi clădirea Facultăţii de Arhitectură, Piaţa Universităţii se dovedeşte a fi „un veritabil loc de memorie“, după cum arată Alexandru Gussi1, împrumutînd expresia lui Pierre Nora. Marcată de zilele însîngerate ale Revoluţiei, Piaţa Universităţii cunoaşte manifestări violente şi în zilele mineriadelor, fiind supranumită cu această ocazie „Golănia“ şi devenind celebră prin repetarea cu frenezie a Imnului golanilor ca simbol al luptei anticomuniste. Memoria colectivă a acestui loc transformă, odată cu trecerea anilor, Piaţa Universităţii într-un loc de memorie, reînvestit perpetuu prin practici comemorative. La nivel general, locurile de memorie ale unui popor sînt reinstituite în mod constant prin astfel de practici comemorative, iar Piaţa Universităţii nu face excepţie. Comemorările care animă an de an Piaţa Universităţii încearcă să aducă împreună trecutul şi prezentul şi pe cei care nu