Piaţa Universităţii. România. Lume pe stradă. Steaguri. Alarmele maşinilor ţipă mai tare decât oamenii. Pocnitori păstrate special de la Crăciun.

Dacă trecem de grupe, veţi mai ieşi în stradă? Nu este un sondaj, ci un exerciţiu de sinceritate. Răspunsul e „da“, veţi ieşi. Veţi îmbrăca puştiul în galben, nevasta o să pună o muzică veselă în maşină, veţi căuta în gând drumul cel mai scurt spre Piaţa Universităţii. Totuşi, la un moment dat, o linişte ciudată se va lăsa peste tot tabloul. Un semafor la care aşteptaţi deşi nicio maşină nu trece perpendicular. O linişte anormală.

Veţi mai avea pe parcursul nopţii momente bântuite de întrebarea „ce caut eu în Piaţa Universităţii, în mijlocul nopţii?“. Împinşi de imaginile transmise live la televiziuni şi de comerţul ăsta care dintr-o dată s-a transformat în minge de fotbal, veţi merge mai departe şi veţi încerca să vă bucuraţi. În anii ’90, românii ieşeau în piaţă dintr-un puternic sentiment de furie. Furia că abia la golul lui Hagi din meciul cu Columbia americanii învăţaseră unde e România pe hartă. Furia de a spune că ambasadorii noştri sunt fotbaliştii, nu politicienii. Şi strigătul din toiul nopţii de iunie 1994, „Hagi - preşedinte!“, nu a fost o vorbă în vânt.

În anii ’90 ieşeam în stradă pentru că eram săraci, şi fotbalul chiar era una dintre puţinele bucurii ale tranziţiei. Acum, însă, de ce am mai face-o? Acum, când avem aer condiţionat, maşini cu comenzi pe volan şi femei corectate estetic (arată fix ca-n reviste). Avem toate problemele oamenilor care-şi caută confortul. Rate la bănci şi o grămadă de chei în buzunar, hârtii „de pus bine“ şi hârtii „de aruncat“, avem căşti în urechi şi agende pline de întâlniri importante. Toţi oamenii a căror viaţă arată ca în rândurile de mai sus vor ieşi în piaţă într-un mod fals.

Bucuria lor nu va fi sălbatică şi adevărată, ci