Când scriu aceste rânduri, nu cunosc rezultatul finalei Euro 2008 şi e probabil să nu am unde să văd meciul. Nu sunt foarte îngrijorat de această perspectivă. Îmi dorisem altă finală, deşi eram aproape sigur că nu voi avea parte de ea.
O finală din care să lipsească Germania, al cărei fotbal stă, în gusturile mele, pe locul penultim în lumea bună, lăsându-l în urmă doar pe acela italian. Fiind vorba, totuşi, de lumea bună, nu prea ştiu unde să situez România. La o zi după ce un coleg de la EVZ m-a întrebat despre ecourile franceze ale prezenţei ţării noastre la Euro, am citit în „Le Monde“ un comentariu sarcastic, intitulat „Viaţa de după moarte“ al lui François Bégaudeau, autorul romanului după care s-a făcut filmul încununat anul acesta cu Palme d’Or. Scria romancierul că, renăscuţi în 1994, românii făceau o oră şi un sfert de antijoc, după care trei accelerări ale lui Hagi îi duceau în sferturi. Astăzi ei ar fi, ca şi italienii şi francezii, „figurine de ceară în muzeul vechiului fotbal“.
Şi Piţurcă a adoptat antijocul, convins fiind că neutralizarea adversarului conduce automat la victorie. Iată-ne plasaţi de către domnul Bégaudeau printre morţi. Viaţa de după moarte ar fi rezervată ruşilor şi turcilor. E drept că Bégaudeau îşi scria articolul înainte ca Germania să-i înfrângă cinic pe turci şi înainte ca Spania să le administreze ruşilor un KO absolut meritat. Dar nu rămâne mai puţin evident că fotbalul pare să se fi schimbat, cel puţin într-o anumită măsură, să fi redevenit ofensiv şi spectaculos, mai puţin tacticizat decât în capul lui Herrera, ieri, şi al lui Mourinho, azi. Cu alte cuvinte, să fie mai viu şi mai spontan. Prezenţa în finală a Germaniei mi se pare un semn rău. O frână în calea ideii lui Terim şi Hiddink că jocul în sine contează mai mult decât organizarea jocului. Şi aducând apă la moară celor care, ca Piţurcă, îşi fac u