Cea mai aclamată şi, în mod egal, cea mai contestată apariţie editorială autohtonă a anului 2007 îi aparţine, în mod sigur, lui Mircea Cărtărescu, autorul desăvîrşind trilogia Orbitor la 11 ani de la apariţia primului volum. Ecourile în presa de specialitate şi în critică sînt diferenţiate atît în funcţie de receptarea estetică a operei, aşa cum face Marius Chivu, cît şi de raportarea pe care unii critici o au faţă de omul Mircea Cărtărescu, atitudine uşor de recunoscut în eseul persiflant şi forţat maliţios al lui Horia Gîrbea din revista Ramuri. Dacă acesta din urmă susţine că Aripa dreaptă nu este nimic altceva decît „un şlagăr pe care el (n.a.: publicul) aşteaptă să-l audă, nu-i forţează deloc imaginaţia, nu îl terifiază, îl poartă binişor pe la toate cîte îi plac“, Marius Chivu consideră că, dimpotrivă, ultimul roman cărtărescian este scris „fără nici o concesie comercială“. Nu trebuie scăpat din vedere nici faptul că unele critici depreciative şi, pînă la urmă, neprofesioniste, au apărut în urma faptului că romanul a căpătat şi titulatura de bestseller, ceea ce pentru unii a însemnat din start echivalarea cărţii cu o creaţie comercială. Alteori, nici măcar criteriile sociologice nu mai intră în discuţie. De pildă, cel care se vrea a fi „slujbaşul“ criticii, Mihai Iovănel, ignoră noţiuni de teorie literară căpătate încă din şcoala generală: cronicarul e deranjat de „megalomania lui Mircea Cărtărescu“, dedusă greşit prin lipsa de distincţie absolut impardonabilă între autor şi narator. De fapt, tot ce a reuşit să demonstreze această abordare critică pestriţă a fost sărăcia mijloacelor evaluatorilor în raport cu resursele complexe ale cărţii. Dar să vedem mai bine ce are Orbitor. Aripa dreaptă de spus prin ea însăşi. Telomeraze, fetuşi încuibaţi în creier, artefacte, etmoizi, statui vorbitoare, o Revoluţie personificată, un YHWE de neînţeles şi opac pîn