Unul dintre beteşugurile primejdioase ale tranziţiei este risipa de cuvinte.

Spaţiul public geme de oameni care vorbesc mult şi nu spun nimic. Unii sunt fascinaţi de propria inteligenţă, alţii nu suportă să nu se audă. Există şi categoria celor chemaţi să se pronunţe pe orice temă, de la motopompe la inflaţie, de la balenele ucigaşe la acupunctură şi de la politică la badminton. Pe aceşti pretutindenari ai arenei publice n-o să-i vedeţi niciodată declinând invitaţia de a-şi da cu părerea sau spunând „nu ştiu“. Vor cuvânta întotdeauna cu aplomb şi hotărâre, fără să-i intereseze ridicolul în care cad, convinşi că falsa lor omniscienţă e indispensabilă celor care-i ascultă.

Dezinvoltura fără conţinut nu e singura trăsătură pe care-o are acest sindicat al limbuţilor. I se adaugă dependenţa de anumite cuvinte sau expresii de care guralivii cu microfon nu se pot despărţi nici în ruptul capului. Primul loc pe listă aparţine, fără îndoială, cuvântului „practic“, rostit cu o arcuire studiată a sprâncenelor şi cu o gimnastică elegantă a buzelor. De foarte multe ori, „practic“ e folosit ca vocabulă de umplutură. Am auzit o tânără (di)speranţă a muzicii declarând că „Am, practic, nouăsprezece ani“ şi am simţit, evident, nevoia unei salutare clarificări: „Dar, teoretic, câţi ai?“. Zilele trecute, un domn spilcuit şi-a asigurat auditoriul că „Am venit, practic, la această emisiune pe jos“. Iar un comentator a informat onor publicul că, „Practic, meciul a început“.

Există, desigur, şi alte proteze lexicale pe care flaşnetarii tranziţiei le folosesc fără pauză. Una dintre ele este cuvântul „incontestabil“, la care mulţi vorbitori recurg nu pentru sensul, ci pentru sonoritatea lui. Li se pare că discursul lor creşte valoric în urma unei asemenea împănări. O frază de genul „Cred că am incontestabil îndoieli“, auzită recent la un post de radio, nu t