Deosebirea care desparte, milimetric, Romania de subcivilizatia politica araba sau rusa nu e o calitate prezenta, ci o pleasca absenta.
Ne lipsesc petrolul si gazele. Ne prisosesc, in schimb, celelalte daruri subterane din care o natiune poate extrage promisiunea risipirii. Inainte de toate, capacitatea de a trai fara guvernare. In singura ei acceptie rationala, guvernarea e politica transformata in administrarea binelui public. In afara acestei formule nu exista guvernare, ci privilegii de grup sistematizate in regimuri de dominatie. Resursele naturale limitate ale Romaniei n-au impiedicat aparitia oligarhiei, dar i-au impus un anume comportament de adaptare.
Acest reflex nu e altceva decat asa-zisul stat de drept lansat in 1989. Centrul de dominatie comunist a fost mutat in democratie, unde a invatat sa foloseasca instrumentarul specific.
De aici, mania procedurala a noului sistem si aplecarea spre parodia detaliata a formelor. Insa esenta regimului e aceeasi. Sistemul exploateaza si nu guverneaza.
Departe de un fluviu de cash petrolier, oligarhia romana a rezolvat problema furand intregul patrimoniu national. Cheresteaua lui Verestoy si Rompacurile lui Patriciu sunt doar cazuri particulare ale unui rapt general care se bizuie pe preluarea bugetului de stat. Aici apare a doua functie comuna regimurilor de guvernare nula: distributia de favoruri prin licitatia nesabuita a vietii comune. Oligarhia mituieste electoratul, indatorandu-l. Formula e echivalentul unei sinucideri in grup stimulata oficial, dar asta nu conteaza pentru o elita care nu guverneaza in interes public si e ferita de socuri financiare. Cine nunteste la Monte Carlo nu se teme de criza agricola din Teleorman.
Presiunea creata de pretul petrolului si al alimentelor a pus in lumina tocmai aceasta incapacitate totala de a guverna rational. Partidel
