MIRCEA CĂRTĂRESCU: „Când treburile merg rău, când sistemul e infectat, valoarea de diagnostician a jurnalistului devine importantă şi uneori salvatoare“.

Trăim o vară stupidă, fierbem în suc propriu, băltim în lipsă de perspective. Vai de bietul editorialist care, săptămână de săptămână, trebuie să găsească ceva de spus despre lumea românească, nu pentru mica faună care-i însoţeşte articolele cu fidelitatea celor din bancul cu „mai împrăştiaţi-vă, băieţi“, ci pentru publicul care are nevoie de opinii independente. Mai ales acum, de când cu proiectul de lege al lui Funar - despre care credeam că e dus de mult, şi nu doar cu pluta, dar iată-l din nou proaspăt şi combativ, reconectat la cine ştie ce sursă galvanică - în privinţa parităţii ştirilor bune şi proaste în mediile de informare, nu poţi să nu te-ntrebi cum naiba o să mai cârmeşti bărcuţa. Rareori, chiar şi-n Parlamentul României, chiar şi-ntr-o vară a tuturor mizeriilor şi cretinismelor, s-a votat o lege mai imbecilă. Pe lângă ea, faimoasa Lege Pruteanu mi se pare acum o lumină. Măcar ea avea, cât de cât, o justificare, chiar dacă sofistică. Practic, nici nu poţi comenta o astfel de iniţiativă. Ea este „sub orice critică“ în sensul propriu al cuvântului.

Cum adică, să dai ştiri pozitive în aceeaşi măsură cu cele negative? Şi cum s-o faci, alternativ? Una caldă, una rece? Sau într-o zi ştirile bune şi a doua zi cele rele? Iar dacă nu sunt într-o zi ştiri rele, te vei apuca să le inventezi? Şi ce-nseamnă ştiri bune? „Când un câine muşcă un om, nu e o ştire. Când un om muşcă un câine, e o ştire“, asta spune abecedarul ziaristicii de când se ştie ea. Jurnalistul e asemenea medicului: când lucrurile merg bine, nu e nevoie de el. Binele e normalitatea. Nimeni n-are de ce să fie lăudat că-şi face bine treaba, căci doar pentru asta e plătit. Dar când treburile merg rău, când sistemul e infectat,