Doina JELA O sută de zile cu Monica Lovinescu Editura Vremea, Colecţia „Fapte, idei, documente“, Bucureşti, 2008, 256 p. Cartea Doinei Jela poate, într-o primă instanţă, deconcerta. Apărută la puţină vreme după dispariţia Monicăi Lovinescu, ea restituie, cu o fidelitate tulburătoare, incandescenţa ultimelor momente de viaţă pe care le-a trăit şi pe care mi-a fost dat să o resimt eu însumi, în urmă cu doi ani, cînd ne-am reîntîlnit în rue François Pinton. Ca orice carte incandescentă, şi aceasta comportă unele riscuri... îţi poţi descoperi goliciunea la lumina flăcărilor ori, tocmai dimpotrivă, hainele grele ale paradei. Cum este o carte cu totul deosebită şi, aş îndrăzni să spun, din aceeaşi familie generică din care fac parte şi întîlnirile lui Fondane cu Lev Şestov1, această carte nu se lasă „comentată“ sub forma cronicii obişnuite, de toate zilele. Prin urmare, nu voi scrie o cronică. Voi face doar cîteva însemnări legate de ceea ce constituie, după mine, substanţa cărţii: esenţă a lumii afective şi lecţie de umanitate. În care Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca nu sînt ipostaziaţi, la modul forţat ori inautentic, cum ar vrea reflexul condiţionat, ci sînt făpturi vii, în carne şi oase, cu slăbiciunile, cu metehnele şi harurile lor. Cu toată frumuseţea dăruită de la Dumnezeu. Afectivitatea Lumea afectivă a Doinei Jela nu are nimic dintr-un inventar, fie el încărcat sau lacunar. Nu stă sub vreo lupă deformantă, în mai mare sau mai mic – deşi o anumită pudoare, infinit mai sugestivă decît efuziunile sentimentale, te poate atinge pînă la lacrimi. Lumea aceasta este o lume a bucuriilor simple, a bucuriilor pe care le aduci Celuilalt, fără urmă de calcul, într-o sinceritate deplină, deschisă, ascendentă. Sînt bucuriile care te împlinesc pe tine însuţi, căci sînt îndreptate – fără rest – înspre aproapele tău. Momentul pascal, de pildă, care este aflare-împ