Radu Paraschivescu: "E ora opt şi dai să intri în farmacia N, al cărei orar e trecut pe uşă: 8-20."

N-ai succes, căci farmacista vine la fix şi deschide la şi-un sfert. E ora nouă şi vrei să-ţi plăteşti telefonul mobil la banca X. Degeaba. Clienţii trebuie să aştepte cam zece minute, căci ora nouă nu înseamnă începerea programului, ci doar sosirea angajatului la serviciu. E ora 12.45 şi ţii să iei prânzul la atât de lăudatul restaurant cu specific sud-american Y. Teoretic, localul îşi deschide porţile la 12, dar la trei sferturi de oră după deschidere femeia de serviciu mătură fără grabă, maeştrii bucătari lipsesc din peisaj, iar în locul ospătarului vioi din reclamă, cel care îţi aduce meniul e un grădinar agasat că a trebuit să se întrerupă din stropitul florilor.

Cele trei episoade au în comun câteva lucruri care menţin Capitala în stadiul de bolnav incurabil: dispreţul pentru client, lipsa de punctualitate, apetitul relativizant şi supremaţia bunului plac. Între ora deschiderii şi ora închiderii nu există deosebiri din punctul de vedere al prestatorului de servicii. Mare iubitor de simetrii, vânzătorul, funcţionarul sau ospătarul român termină programul mai devreme cu aceeaşi consecvenţă cu care îl începe mai târziu. Dacă a ciupit un sfert de oră dimineaţa, e musai să tragă o clapă identică după-amiaza. Orarul e un reper nu întotdeauna credibil, iar respectul pentru timpul liber al solicitantului de servicii nu trece de genunchiul broaştei.

Iritările sau momentele de perplexitate ale clientului sunt primite cu un ridicat din umeri sau cu sfaturi părintesc-afabile: „Veniţi şi dumneavoastră puţin mai târziu“. Cine arată cu degetul spre orar e perceput drept fixist intratabil sau cusurgiu fără bucurii în viaţă. Rigoarea nu face bine unei populaţii care a transformat goana după ciubucuri, adaptabilitatea şi tehnica aproximării în