Afost odată un politician tânăr şi ambiţios, nerăbdător să tot stea în umbra unui coleg pe care nu îl respecta întru tot.
Acel coleg se tot făcea că uită promisiunea să lase loc secundului său, spre marea frustrare a eroului nostru. Făcea ce făcea şi nu pleca, neînţelegând nici de vorbă bună, nici de aluzie subtilă. Înzestrat de natură cu un intelect deosebit, eroul nostru îşi făcea datoria cu zel, devenind cel mai de succes ministru care să fi ocupat funcţia respectivă în toată istoria politică a ţării. Realizările sale au contribuit la cea mai îndelungată perioadă de expansiune economică a naţiunii vreme de peste 20 de ani. Sute de mii de oameni au devenit mai prosperi ca rezultat direct sau indirect al politicilor sale.
Cu toate acestea, ceva îl durea pe ambiţiosul nostru erou. Voia, mai presus de orice, să-i ia locul colegului său. Voia să fie vioara întâi, primul om din partid, şeful guvernului. Îşi vedea colegul cum calcă în străchini, cum îşi iroseşte capitalul politic, cum nu se mai dă dus din funcţie. Îşi spunea că el poate face o treabă mai bună, dacă nu ar fi acel enervant om care se agăţa cu neruşinare de şefia partidului şi a guvernului.
Într-un sfârşit, după multe tergiversări, eroului nostru i-a venit rândul la cârmă. După nenumărate aluzii, colegul rival s-a dat la o parte, retrăgându-se, semiforţat, din politică, ţinând mai întâi o serie de discursuri care le aminteau colegilor de partid cât de bun politician este, făcându-i să se întrebe de ce îi fac vânt.
Ajuns în sfârşit în fruntea partidului şi a guvernului, eroul nostru şi-a văzut îndeplinit destinul. Ambiţia de-o viaţă se concretizase. Locul în istorie era nu numai asigurat, dar părea din ce în ce mai proeminent. Avea, în sfârşit, oportunitatea să arate lumii întregi de ce merită să fie vioara întâi.
Istoria a avut însă un alt soi