Vara, în iulie, când Bucureştiul fierbe în suc propriu, când gunoaiele duhnesc lipicios în aerul neclintit de vreo adiere, când cerşetorii se întind ca florile de mucegai de-a lungul bulevardelor şi prin pieţele oraşului, iar parcurile devin un fel de mahala plină de cutii de bere şi resturi de mâncare, sunt puţine şanse să te ia prin surprindere frumuseţea. Şi totuşi am avut norocul să văd o imagine care mi-a şters dintr-o dată de pe ecranul ochilor toată mizeria acumulată în zilele din urmă. A scăpat din vârtejul zilei, izbitor de frumoasă.

Un băiat de vreo şapte-opt ani se juca, nestingherit de lumea din jur, cu un porumbel. Era absorbit total în jocul lui, cu toate simţurile acolo, cum numai copiii pot fi. Să fi venit un cutremur, şi nu l-ar fi simţit, în clipa aceea. În lume nu mai existau decât el şi porumbelul. Ciudat în acest joc era felul în care pasărea răspundea copilului - părea dresată şi atentă ca un câine. Băiatul îi arunca o pană, porumbelul zburătăcea în jurul ei, o prindea, îi dădea drumul. Apropiindu-se cu bucurie şi sfială, copilul lua iar pana suplă şi cenuşie, sufla în ea sau o arunca, însă cu un gest uşor, să nu sperie zburătoarea. Bătând din aripi pe loc, ca o morişcă, ori ţopăind caraghios, porumbelul dădea ocol jucăriei comune. Iar apoi, în ochii mei care luau parte la joc, s-a format o imagine nouă: porumbelul a apucat pana de capătul care cândva era înmuiat în călimară şi, cu ea în cioc, şi-a luat zborul spre cer. Se decupa acum, pe albastru, o pasăre argintie, cu o pană în cioc, aşa cum trebuie să i se fi arătat lui Noe, de pe corabia lui din lemn de chiparos, porumbelul cu ramura de măslin. Dintr-o dată m-am simţit invadată de mitul pe care jocul unui copil îl scrisese, într-o zi oarecare de vară, pe cerul oraşului. "Dar porumbelul nu s-a mai întors la el".

Am încercat, în zilele următoare, să colecţionez, în mo